Doi contabili stateau de vorba:
– Care este pozitia ta sexuala preferata?
– 82.
– 82? Cum e asta?!
– 69 + TVA!

[A venit momentul sa aflam cum s-au incheiat cautarile Oanei, studenta provinciala, relatate aici. Liniste, incepe episodul 2!]

O, vis frumos, vis frumos… Garsoniera mobilata, utilata, eventual mai prin buricul targului si pret de periferie… Unde esti tu, vis frumos?!

Mai are rost sa spun ca deja sunasem la jumatate din agentiile imobiliare din Bucuresti si, daca ma suparam, sunam si la cele matrimoniale? Mana destinului sau ochi de soim, nu stiu ce a fost, dar fu binevenit: in statia de autobuz mi-a atras atentia un batut de soarta, zgribulit si amarat anunt, candva frumos si stralucitor. Cu toate ca nu mai credeam in minuni, am zis sa pun la incercare ultima farama de noroc.

Ora 7, seara – ca doar cine se trezeste devreme e obosit toata ziua. Astrele mi-au suras, cum zice tanti Neti, si am purces sa verific garsoniera-loz in plic. Am lesinat urcand 6 etaje, intr-un bloc parca bombardat in timpul primului razboi mondial si pastrat in aceeasi stare ca amintire a acelor vremuri. Vorba mea – si plagiata de multi: “Trist, dar adevarat!”. Dupa aceasta ascensiune anevoioasa, am avut parte de o surpriza placuta: nu e usa din stanga! Yeeey! Tovarasul proprietar deschide usa, iar eu pasesc sfioasa in micul meu paradis. Un paradis pe cale sa se destrame pentru ca era putintel cam scump, cu mult peste bugetul meu de somer profesionist cu atestat de libera practica si drept de autor.

In aceste conditii, a trebuit sa ma folosesc de vastele mele cunostinte din domeniul psihologiei si sa aplic tehnici de negociere infailibile: ochi mari si cersetori, zambet subtil si decolteu generos. Am adaugat faptul ca trebuie sa suport mirosul de coliva care domneste in bloc si sa particip la toate inmormantarile de acum incolo si astfel am semnat contractul pentru o suma ce mi-a convenit si mie.

Am plecat fericita, dar tremurand de frica mai rau ca un morcov in mixer: ai mei iubiti sponsori nu fusesera informati cu privire la tranzactia efectuata si inca mai sperau ca mutarea mea in capitala sa fie doar un vis de-ale mele, neimplinit. Asadar, m-am oprit la prima biserica ce mi-a iesit in cale. Milostenii, matanii, rugaciuni pentru izbavirea sufletului meu ratacit si luminarea mintii tuturor celorlalti.

A venit si ziua fatidica in care trebuia sa ma mut in noua mea “casa, dulce casa!”. Nu am mers decat cu o geanta si un tricou cu Irina Loghin. Bagajele serioase au ajuns a doua zi, cu bunavointa celor de la Familia & Prietenii S.A., cu sediul central in [scuze Oana, reclama se plateste!]. Multumesc inca o data sponsorilor si celor care m-au ajutat in demararea acestui proiect menit sa imi ofere o sansa in plus pentru cultivarea inteligentei sclipitoare pe care o detin.

Cu patru cutii in brate, trei in spate si doua legate de picioare, incercam sa descui usa cand… la un semn deschisa-i calea si se-apropie de usa, un batran cam impotent, vorba aia, e pe tusa!

– Tu esti chiriasa?
– Da, chiar ea.
– Am venit sa-mi arati casa. De nu,
Te torturez pana vine doamna cu coasa.
– Orice gand ai, mosu’, si oricat ai fi de gras,
Nu ma retrag din business atata timp cat platesc cash.
Despre partea torturarii insa, nea’ asta, sa ma ierti,
Dar acu’ vei vrea cu stiri si OTV ca sa ma certi…
Ori vei vrea sa faci intoarsa de pe acuma a ta cale,
Pana nu incepem sa urlam ca niste animale!
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris si pentru mine,
Bucuroasa oi duce toate, preferabil, fara tine.
– Cum? Cand usa ti-e deschisa, a privi gandesti ca pot
Sa ratez aceasta sansa de-a vedea apartamentul tot?

N-apucai sa fac un pas, si inamicul navali in casa. Si apoi au urmat cei trei “V” ai vecinilor:
Vestitul: “Vaaai, ce frumos e aicea la tine!” – Nu mai bine pui mana pe o cutie si ma ajuti, in loc sa stai si sa casti gura, daca tot ai intrat pe teritoriul meu?
Vesnicul: “Vreau sa imi fac la fel in casa, sparg peretele asta, fac un mic barulet si da senzatia de mai mult spatiu!” – Serios? Vai cat ma bucur pentru tine, ar fi totusi mai interesant de analizat procesul cognitiv prin care ai ajuns la aceasta decizie.
Vai de capul meu: “Vezi tu, fetita, eu sunt administratorul blocului.” – La dracu’!

[Urmatoarea intamplare este narata pe messenger de o prietena, fana infocata a blogului in-cult. Oana a furnizat materialul, eu l-am editat si pus in scena. Lumini, camera, actiune!]

Dupa ce am absolvit facultatea, ca o fata silitoare ce sunt, am lenevit trei luni de zile si apoi m-am indreptat spre un master in Bucuresti. M-am pus pe cautat ceva de inchiriat, in anunturile de mica publicitate. Sa vedeeem:

“Tanar, prezentabil, caut colega de garsoniera, sensibila, draguta. Chirie simbolica: 8 Euro/luna“. Cei 8 Euro sunt pentru a acoperi cheltuielile cu prezervativele, probabil. Asta e al meu, clar… NOT! Urmatorul:

“Garsoniera proaspat renovata, complet mobilata si utilata, chirie 200 Euro, zona linistita” – sper ca nu in loc cu verdeata, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin. Trimit mail, primesc raspuns ca nu mai este de actualitate, desi fusese postat pe internet cu 5 minute mai inainte. Eh, zona linistita oricum nu e de mine. Mai departe:

“Calea Mosilor, utilata, mobilata complet, pretul zonei“. Sun. “Si unde ziceai ca ai facultatea? Aaa, acolo, pai e usor de ajuns. iei troleul 666 pana acolo, dupa aia metroul 13 statii si mai mergi 69 de minute pe jos. Vino sa vezi garsoniera, dar vii la mine, ca eu stau la etajul 1 si garsoniera e la 8.” Ah, pe langa faptul ca ajung iiimediat la facultate, nu cred ca o sa fie problema nici ca o sa ma urmariti toata ziua si ca o sa veniti sa verificati daca depasesc limita decibelilor si o sa imi contorizati vizitele, eventual sa ma taxati suplimentar pentru fiecare ora petrecuta de musafir. Nu, multumesc.

“Popa Nan, utilata, mobilata, [bla bla bla]“. Interesant, sun. “Da, e mobilata si utilata racnet, feng shui, cichi-cichi bum-bum. Ce? E prea scump? Domnisoara draga, sa stiti ca s-au inventat caminele…“. Subtil, n-am ce zice. Next:

“Eroii revolutiei, zona curata, linistita, 200 Euro, mobilata si utilata, au stat in ea 2 studente“. Ce studente? Eminente! Anuntul e de actualitate. Yupii! Merg sa vada si ochiu’ meu.

Ajung la punctul de intalnire, o sun pe cucoana care imi spune ca mai intarzie 10 minute, asa ca imi aprind o tigara. Gandindu-ma ca poate o fi vreo persoana antifumat, mai trag un fum si sting tigara. Vine doamna, cam “bronzata”, si spune ca de abia a venit din concediu. Bine ca nu e rrr…rrr…rrr… rau, ratusca, ramurica.

Urcam in masina si constat ca stingerea tigarii a fost o idee proasta. Tapiteria era arsa de n ori la patrat, scrumiera dadea eroare de preaplin. In fine, nu conteaza. “E aproape de bulevard“, spune tovarasa de drum. La dreapta, la stanga, la stanga, la dreapta, la stanga, fa un pas in fata, da usor din coate, ca asa-i in viata, nu ramane-n spate – pana se infunda strada.

“E blocul de acolo“, insa nu a si indicat, iar “blocul” erau doua: cel din dreapta era frumusel, aranjat, termopane; cel din stanga… vai steaua lui! Bineinteles, e ala din stanga. Clasic. Poate macar garsoniera e draguta, de ce sa judecam dupa aparente? In fata blocului avea loc o sedinta adhoc a partidului rrrau, ratusca, ramurica, unde era dezbatuta teoria spartului semintelor si elaborau un proiect de lege referitor la modificarea vitezei legale cu care pot circula Mertzanele minoritatilor nationale. “Ooo, gagica, te fac o plimbare?“. Neah, lasam pe mai tarziu, dar tu poti sa-ti iei zborul intre timp.

Urcam, ultimul etaj – sigur o sa fie o placere iarna. Pe drum am admirat colectia de mileuri si bibelouri din fiecare casa – stateau cu usile deschise, am mai aflat cateva ingrediente secrete ale tocanitei de cartofi – faceau mancare pe hol. Ajungem la capatul holului, unde erau doua usi. Cea din dreapta era metalica, frumoasa, varuit in jurul ei; cea din stanga era din lemn, sparta in 10 locuri – doar in ultima saptamana, cimentul sarit in jurul ei, ce sa mai vorbim si de var. Faptul ca era capat de drum, ca si in cazul blocurilor, nu ma deranja, insa daca aflu ca mai e si pe stanga… Da, e cea din stanga. La dracu’!

Intram in zona crepusculara. In dreapta, de pe un pat ma salutau vesel niste pureci, langa pat se afla un sifonier cu un sistem inteligent de deschidere: un holsurub cu o ata rosie – vorba unui prieten, sa nu se deoache deoarece s-a deschis fara sa cada pe mine. La geam stateau zgribuliti doi porumbei, cu care ma gandeam sa impart chiria pe durata iernii. Intr-un colt, un frigider mic si jegos, bazaia insistent; nu am avut curajul sa il deschid, un cadavru pus la pastrare ar fi prea mult pentru mine. Gazda, binevoitoare, ma indeamna mandra spre baie. Proasta alegere, mai bine ma invita sa ies. Baia, ca o baie modesta de garsoniera: cadita de dus, vas de wc, chiveta. Gresit! Era mai rau decat intr-o baie de tren: cadita de dus neagra, plina de jeg, wc-ul infestat cu microbi care inca nu au fost descoperiti de oamenii de stiinta, iar chiuveta, ah, chiuveta… nici macar o mana nu incapea in ea.

Incantata pana peste masura de aceasta bijuterie imobiliara, ii spun doamnei ca trebuie sa vorbesc cu parintii, care ma sponsorizeaza, si sa ii conving ca acea garsoniera (NU) este pentru mine! Cautarea continua…

Cu ceva timp in urma va prezentam siteul de stiri RFI. Multumiti fiind, probabil, de atentia acordata de catre ascultatori si cititori, s-au gandit sa ii recompenseze si fidelizeze. Si cum altfel sa faci pe cineva sa te asculte mai interesat, daca nu printr-un concurs? De altfel, stiti vorba aia, toamna se numara premiile.

Pana sa va spun ce aveti de facut, va momesc cu oferta RFI.ro, in cadrul concursului “Paris, je t’aime!”:

Premiul I: Un weekend prelungit, in doi, in orasul luminilor! (si aici nu e vorba de Micul Paris, ci chiar de ala Mare) – aveti transportul, cazarea si micul dejun incluse, si pe deasupra mai primiti si doua carduri de acces la toate muzeele pariziene.
Premiile speciale: 2 mp3-playere Sony, de 4 GB – sa auziti numai de bine!

Daca v-am captat atentia, sa va spun si cum va duceti iubitul/iubita la Paris. Ascultati de luni pana vineri, intre orele 7 si 18, in perioada 19 octombrie – 13 noiembrie, RFI si fiti cu urechile ciulite dupa cuvantul cheie. Cand l-ati prins din zbor, trimiteti cuvantul cheie la adresa de email concurs@rfi.ro, impreuna cu datele de contact (nume intreg, adresa, telefon). Daca auziti un nou cuvant cheie, trimiteti inca un mail. Puteti sa va plimbati si pe siteul RFI.ro, unde unele cuvinte bolduite sunt cuvinte cheie. Dati click pe ele pentru a confirma acest lucru, dupa care le puteti trimite pe aceeasi adresa. Un nou cuvant cheie, un nou email, o sansa in plus de a privi lumea din varful Turnului Eiffel.

Sfaturi scurte pentru turisti:
– nu jucati alba-neagra! Romanii si albanezii o sa va lase cu buzunarele goale, noroc ca aveti deja drumul platit;
– nu vorbiti in romana pe langa cersetori si nu radeti cand incep sa ii injure in romana pe francezi, in timp ce canta;
– nu va zgarciti la bani pentru transportul in comun, la ei nu e precum cu RATC-urile noastre si va mai faceti si de tot rasul;
– nu stati o zi intreaga in Luvru, mai sunt si altele de vizitat;
– daca scrie sa nu depasiti o anumita limita, linie, sa nu intrati intr-un perimetru, chiar vorbesc serios! Nu inseamna ca pentru o poza puteti face exceptie;
– ah, si nu ascultati manele pe telefon.

PS: Amatoarele (si profesionistele) dornice de a ma insoti, in eventualitatea in care castig, sunt rugate sa lase un mesaj. 😀

Daca nu ati aflat deja, aseara un om s-a aruncat in fata metroului. Tragic. La fel de tragica este si exprimarea ziaristilor de la un cotidian colorat: “unul dintre picioarele sale au fost sectionate“. Frumos acord, dar lipseste cu desavarsire!

E toamna, ploua, e vremea sa fiu putin mai prapastios. Fac o incercare.

Multa lume ma intreaba de ce sunt asa de pesimist, cand viata e atat de frumoasa? E simplu, dragii mei, atunci cand se intampla ceva bun, la care nu ma asteptam, sunt mult mai bucuros decat sunt suparat cand se intampla ceva nasol. In schimb, un optimist simte o bucurie mai mica pentru lucrul frumos ce oricum avea sa se intample – dupa mintea lui, si e mult mai daramat daca lucrurile nu merg conform planului. Ce se intampla atunci cand umbli cu capul in nori, si viata iti pune piedica?

Mai intai te doboara, apoi te taraste prin noroiul societatii si prin baltile imoralitatii, ipocriziei si coruptiei, si in final te arunca intr-o groapa de gunoi. Te trezesti brusc la realitate, singur, infrigurat, cu sufletul calcat in picioare si neputinta de a intelege ceea ce tocmai s-a intamplat. Iti pui vesnica intrebare: “De ce eu?”. De ce ti se intampla tocmai tie toate astea? Te adresezi unei divinitati, in speranta primirii unui raspuns care intarzie sa apara. Cu ultimele puteri, te uiti in sus catre semenii tai care o duc mai bine, si cauti intelegere, compasiune ori ajutor sa te pui pe picioare. Nimeni nu se uita la tine, toti au problemele lor, ce rost are sa adauge pe umeri si poverile altora? De ce sa se apropie cineva de marginea gropii, sa iti intinda o mana? E prea periculos acolo, nu se stie cum il apuca stranutul si imediat ajunge langa tine. Nu, e mai sigur sa mearga inainte, sa isi urmareasca propriul scop, trecand nepasatori pe langa cei ce au ajuns la fund.

Si atunci apelezi la ultima persoana care, speri tu, nu te va lasa balta: tu insuti. Iti faci un nou scop in viata, asa cum te-a invatat filmul “The Secret”, si anume sa te ajuti pe tine insuti si sa gandesti pozitiv. Iti spui ca o sa iesi din groapa aia nenorocita, ca o sa te cureti si vei ajunge iar sa mergi pe cararea spre succes, spre implinire, pe care ai mers candva cu capul in nori, doar ca de data aceasta vei fi cu picioarele pe pamant. Incepi urcarea, facand slalom printre ceilalti ajunsi in situatii similare cu a ta. Nu poti sa stai de vorba acum cu ei, esti prea ocupat sa iti atingi scopul. Calci pe mainile intinse, faci o scara din ele si le zdrobesti in drumul tau. Te agati de margine si cand apare primul om cu suflet bun, care voia sa te ajute sa te ridici, il apuci de picior si il trimiti la fund. De ce? Pentru ca merita! Unde a fost el cand tu strigai dupa ajutor? De ce nu a trecut atunci pe cararea ta si a vrut doar sa iti rapeasca satisfactia de a fi reusit tu singur sa te ridici la suprafata?

Murdar si zdrenturos, dar cu un tel de atins, te indrepti spre ceea ce cunosteai drept acasa. Nu te asteapta nimeni, nu iti sare cainele in brate, nu toarce pisica pe langa picioarele tale, nu te saruta iubita, nu te asteapta mancarea calda pregatita de mama si berea rece cumparata de tata, filmul downloadat de frate si cartea aleasa cu talc de sora. Ai ramas singur, ai uitat? Oricum nu iti mai pasa de toate astea, unde erau ei cand tu aveai nevoie de salvare? Nici lor nu le-a pasat de tine, nici tie nu iti mai pasa de nimeni in afara de tine. Ceea ce nu stii este ca ei erau langa tine, dar tu priveai doar in sus, nu si imprejur. Si i-ai abandonat, i-ai indepartat, le-ai rupt mainile intinse inspre ajutorarea ta. Asadar, esti singur. Mare scofala!

Te duci la baie si faci un dus, te cureti de toate cele ce arata ca ai calcat pe cadavre ca sa ajungi unde esti acum. Imbraci costumul nou si iesi afara. In drumul tau spre mai bine, treci pe langa groapa din care te-ai ridicat. Auzi rugamintile alor tai, strigatele apropiatilor si suspinul omului bun. Nu te uiti in jos, ca nimeni nu a catadicsit sa priveasca inspre tine. Dar omul bun? Eh, sigur nici el nu era bine intentionat, da-l incolo, voia doar apreciere pentru ceea ce ai facut singur. Mergi pe cararea spre succes, te agati de oricine e putin mai sus decat tine si il tragi inapoi, mai impingi pe cate unul de pe margine, iti repeti in minte mottoul egoist si ajungi oriunde vrei. Si ce daca ai frant destine, ai calcat si tu suflete bune? La fel au facut si altii cu tine! Si nepasator ajungi acasa, te speli pe maini de toti si toate si, pentru ca umbli cu nasul asa de sus, nu simti nici macar ca ai calcat, pe langa suflete nevinovate, si in rahat…

Nu ma laud singur, cel putin nu cand vine vorba de blog, asa ca trebuie sa va spun ca SuperBlog nu e un compliment la adresa chestiei virtuale pe care scriu eu, ci la un concurs intre bloggeri. Sunt mai pesimist de felul meu, si mereu spun ca nu o sa castig nimic, poate tocmai si aceasta atitudine delasatoare imi scade din sanse. Asta si faptul ca tot scriind despre prostie si incultura, parca incepe sa se ia. Fac un dus rece si trece, punct si de la capat.

SuperBlog 2009, a doua editie a acestei competitii, da bani, nu gluma! Macar unul din premiile zilnice de 100 dolarei sa prind si eu, sa schimb setul motor la scuterica… daca nu p-ala de 1500 USD, sa imi iau un scuterica mai de Doamne-ajuta! Dar nu, nu sunt lacom, ma multumesc si cu furia mea rosie.

In alta ordine de idei, partea pentru care de fapt scriu acum, daca eu ca bloagar castig marafeti, si tu precum comentator ai ocazia! Exact, daca eu iau $100, iei si tu $50. Stai cu bunghiu’ pe blog, sa avem si noi bani de-o pizza, ca m-am saturat de shaorme!