E toamna, ploua, e vremea sa fiu putin mai prapastios. Fac o incercare.

Multa lume ma intreaba de ce sunt asa de pesimist, cand viata e atat de frumoasa? E simplu, dragii mei, atunci cand se intampla ceva bun, la care nu ma asteptam, sunt mult mai bucuros decat sunt suparat cand se intampla ceva nasol. In schimb, un optimist simte o bucurie mai mica pentru lucrul frumos ce oricum avea sa se intample – dupa mintea lui, si e mult mai daramat daca lucrurile nu merg conform planului. Ce se intampla atunci cand umbli cu capul in nori, si viata iti pune piedica?

Mai intai te doboara, apoi te taraste prin noroiul societatii si prin baltile imoralitatii, ipocriziei si coruptiei, si in final te arunca intr-o groapa de gunoi. Te trezesti brusc la realitate, singur, infrigurat, cu sufletul calcat in picioare si neputinta de a intelege ceea ce tocmai s-a intamplat. Iti pui vesnica intrebare: “De ce eu?”. De ce ti se intampla tocmai tie toate astea? Te adresezi unei divinitati, in speranta primirii unui raspuns care intarzie sa apara. Cu ultimele puteri, te uiti in sus catre semenii tai care o duc mai bine, si cauti intelegere, compasiune ori ajutor sa te pui pe picioare. Nimeni nu se uita la tine, toti au problemele lor, ce rost are sa adauge pe umeri si poverile altora? De ce sa se apropie cineva de marginea gropii, sa iti intinda o mana? E prea periculos acolo, nu se stie cum il apuca stranutul si imediat ajunge langa tine. Nu, e mai sigur sa mearga inainte, sa isi urmareasca propriul scop, trecand nepasatori pe langa cei ce au ajuns la fund.

Si atunci apelezi la ultima persoana care, speri tu, nu te va lasa balta: tu insuti. Iti faci un nou scop in viata, asa cum te-a invatat filmul “The Secret”, si anume sa te ajuti pe tine insuti si sa gandesti pozitiv. Iti spui ca o sa iesi din groapa aia nenorocita, ca o sa te cureti si vei ajunge iar sa mergi pe cararea spre succes, spre implinire, pe care ai mers candva cu capul in nori, doar ca de data aceasta vei fi cu picioarele pe pamant. Incepi urcarea, facand slalom printre ceilalti ajunsi in situatii similare cu a ta. Nu poti sa stai de vorba acum cu ei, esti prea ocupat sa iti atingi scopul. Calci pe mainile intinse, faci o scara din ele si le zdrobesti in drumul tau. Te agati de margine si cand apare primul om cu suflet bun, care voia sa te ajute sa te ridici, il apuci de picior si il trimiti la fund. De ce? Pentru ca merita! Unde a fost el cand tu strigai dupa ajutor? De ce nu a trecut atunci pe cararea ta si a vrut doar sa iti rapeasca satisfactia de a fi reusit tu singur sa te ridici la suprafata?

Murdar si zdrenturos, dar cu un tel de atins, te indrepti spre ceea ce cunosteai drept acasa. Nu te asteapta nimeni, nu iti sare cainele in brate, nu toarce pisica pe langa picioarele tale, nu te saruta iubita, nu te asteapta mancarea calda pregatita de mama si berea rece cumparata de tata, filmul downloadat de frate si cartea aleasa cu talc de sora. Ai ramas singur, ai uitat? Oricum nu iti mai pasa de toate astea, unde erau ei cand tu aveai nevoie de salvare? Nici lor nu le-a pasat de tine, nici tie nu iti mai pasa de nimeni in afara de tine. Ceea ce nu stii este ca ei erau langa tine, dar tu priveai doar in sus, nu si imprejur. Si i-ai abandonat, i-ai indepartat, le-ai rupt mainile intinse inspre ajutorarea ta. Asadar, esti singur. Mare scofala!

Te duci la baie si faci un dus, te cureti de toate cele ce arata ca ai calcat pe cadavre ca sa ajungi unde esti acum. Imbraci costumul nou si iesi afara. In drumul tau spre mai bine, treci pe langa groapa din care te-ai ridicat. Auzi rugamintile alor tai, strigatele apropiatilor si suspinul omului bun. Nu te uiti in jos, ca nimeni nu a catadicsit sa priveasca inspre tine. Dar omul bun? Eh, sigur nici el nu era bine intentionat, da-l incolo, voia doar apreciere pentru ceea ce ai facut singur. Mergi pe cararea spre succes, te agati de oricine e putin mai sus decat tine si il tragi inapoi, mai impingi pe cate unul de pe margine, iti repeti in minte mottoul egoist si ajungi oriunde vrei. Si ce daca ai frant destine, ai calcat si tu suflete bune? La fel au facut si altii cu tine! Si nepasator ajungi acasa, te speli pe maini de toti si toate si, pentru ca umbli cu nasul asa de sus, nu simti nici macar ca ai calcat, pe langa suflete nevinovate, si in rahat…

Pentru ca Romania va creste prin bun-simt si responsabilitate. Dar daca n-ai cu cine, ce te faci?

In plina criza financiara am zis sa mergem sa vedem un film, sa ne mai descretim fruntile. “Sexdrive” (“In SEXcursie”) a fost o alegere inspirata, si-a indeplinit scopul. Insa atunci cand s-au aprins luminile in sala era o mizerie de nedescris! Parea ca am stat intr-o cocina cu niste porci, nu intr-o sala de cinema cu tineri intre 15 si 30 de ani. Sticle si pahare de suc lasate in suportul scaunelor, pe jos era un covor de floricele si pungile aferente, altii mai smecheri au aruncat pungile de la McDonald’s si alte hartiute. In plus, podeaua era lipicioasa pentru ca unii au facut pe ei au varsat sucurile.

Asadar, de unde sa inceapa responsabilizarea romanilor daca tinerii nu sunt in stare sa se comporte civilizat? Daca erau doar d-aia care sparg seminte in autobuz, mai intelegeam, dar erau persoane de la care ai fi avut putine pretentii, cupluri din care macar unul trebuia sa se autosesizeze si sa mai tina sticla de suc pana cobora 5 scari si ajungea la cosul de gunoi. Dar nu, dom’ne, noi suntem niste comozi si nu putem sa mai caram un ambalaj inca 10 metri. Lasam mizerie in cinema, ca doar nu e sala noastra! Si ce daca mai intra alti prosti dupa noi? Ah, dar cand intram noi si vedem gunoaie pe jos, ne sclifosim si facem fite ca astea nu-s conditii! Concluzia: “N-ai cu cine, dom’ne…”!