In exprimarea orala, ca si in cea scrisa, e frumos si util ca o propozitie sa aiba toate partile componente. Mai ales atunci cand incerci sa raspunzi unei intrebari sau sa explici ceva. In scris nu imi este foarte complicat sa realizez acest lucru, deoarece pot sa reiau de zeci de ori un text si sa il imbunatatesc. Insa in ultimul timp, din diferite motive, se pare ca in vorbire nu mai apuc uneori sa inchei propozitiile.

Nu e vorba ca nu am un vocabular dezvoltat sau o cultura indeajuns de vasta despre domenii diferite. Nu, e pur si simplu o tactica a creierului meu de a economisi energie si informatie, incercand sa anihileze obisnuinta mea de a oferi o explicatie pentru orice. Eventual, prin acest mecanism, ma si scuteste de niste situatii grele in care m-as avanta singur, vorbind fara sa gandesc. Nu functioneaza inca perfect, deoarece apuc sa spun conjunctiile coordonatoare sau subordonatoare, dar barem…

Cateva observatii despre momentele in care se intampla:

  • cel mai des, cand ma grabesc: nu am timpul necesar sa ofer unei persoane informatiile cerute, dar pentru a ii arata ca am toata intentia sa o fac in viitor, las propozitia neterminata si dispar ca magaru-n ceata. Nu garantez ca voi furniza vreodata informatiile alea daca nu ma prinde niciodata intr-un moment de chillax.
  • uneori, cand nu vreau sa raspund sau nu stiu ce sa raspund pe moment: dau un raspuns scurt, insa evit partea in care trebuie sa explic; pun o conjunctie, cu intonatia potrivita ca si cum urmeaza sa zic ceva foarte important – dar deja cunoscut, ma eschivez si schimb subiectul.
  • curtoazie, cand sunt intrebat de sanatate din mers: salut la randul meu persoana, incerc sa continui conversatia si imi dau seama ca de fapt persoana respectiva nu are niciun interes vizavi de viata mea si ma opresc in mijlocul propozitiei, zambind. In functie de reactie realizez ce e de facut. De obicei, merg mai departe.
  • momente ciudate, cand ma intalnesc cu vechi cunostinte: persoane cu care am avut ceva comun in trecut, dar acum nu ne mai leaga nimic, iar pentru a evita momentul penibil in care dupa rezumatul vietii (lucruri pe care le stia deja de pe facebook: In a relationship with…, Studied […] at University of…, Mint rubber at…) se lasa linistea, ma opresc in mijlocul unei fraze, ma uit la ceasul imaginar de la mana stanga si dispar ca magaru-n ceata.
  • momente idioate, adica pline de multe idei: vreau sa spun multe lucruri, sa explic, din diverse puncte de vedere, cu argumente solide, solutii posibile, dar cand toate vin deodata, ma blochez incercand sa le pun in ordine. Si nu mai apuc sa termin expunerea. Imi doresc sa dispar ca magaru-n ceata, dar de cele mai multe ori nu se poate (sunt fie intr-o prezentare, fie intr-un examen sau sedinta la munca) si asa apar “momentele idioate” din cauza ideilor.

Pentru ca, vorba ceea, asa-i in…

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 0 Comentarii

Cu to(n)tii avem pitici pe creieri, mai mari sau mai mici. Piticii, nu creierii. De fapt, si creierii sunt mai mari sau mai mici. Mai exact, unul mare si unul mic. Care creier mare poate fi mai mare la unii si mai mic la altii, la fel cum si creierul mic poate fi mai mic in cazul unora si mai mare in cazul altora. Asadar avem creier mare mic si creier mare mare, de asemenea avem si creier mic mic si creier mic mare. Te ajuta cu ceva explicatia mea?

Probabil ca nu. Asta e unul din multii mei pitici. Eu il consider ca fiind mic si dragut, chiar util pe alocuri, insa tind sa cred ca unele persoane din jurul meu au nevoie de o patura cand le explic cate ceva, pentru ca le las reci. Da, am ajuns sa citez din Robotzi. Revenind, recunosc ca uneori ma cuprinde un entuziasm nemarginit si ma las purtat pe valurile explicatiilor care mai de care mai elaborata si, daca habar nu ai despre ce vorbesc, plictisitoare. Dar atunci cand e cazul, pot sa structurez lucrurile si sa le expun logic, ca pentru tot prostu’. Daca e nevoie, bineinteles. E nevoie?

Nu, nu e necesar. Alt pitic se ocupa cu pusul intrebarilor. Fra’su cu raspunsul. La aceleasi intrebari, inainte sa dau ocazia celor din jur sa zica ceva. Nu se aplica si la scoala.

Am furculita mea. Si lingura mea. Nu-mi place sa le foloseasca altcineva si nu ma simt confortabil cand sunt nevoit sa mananc in lipsa lor. Au fost atent alese astfel incat sa indeplineasca un set de criterii de performanta, aspect si textura. Am si cana mea, care de asemenea indeplineste toate criteriile. Plus ca mai are si valoare sentimentala, e primita de la verisoara mea draga, cu ocazia majoratului.

Daca e sa mai pun la socoteala si modul in care traversez strada, felul in care optimizez calculatoarele pe la care ma mai opresc, desi nu sunt ale mele si nu mi-a cerut nimeni, locul unde stau in autobuz, cum corectez greselile de exprimare ale altora – incerc sa ma abtin, si aproape reusesc, gandirea orientata spre binele tuturor – de multe ori in detrimentul binelui personal, lucru care era sa ma coste si viata – ajung la concluzia ca sunt o persoana ciudata. Dar nu sunt, am doar pitici. Unii mari si… unii mici!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 1 Comentarii

Aho, aho, voi inculţi fraţi,
Staţi puţin şi nu vă-mbătaţi,
Lângă monitor v-alăturaţi
Şi urarea-mi ascultaţi!


Mulţumesc cititorilor mei,
Tuturor celor trei,
Pentru părerile împărţite
Şi culturile îmbogăţite.

Şi în anul care vine,
Să vă faceţi milă de mine,
Să mai daţi câte-un comment,
Nu rataţi niciun moment!

Iar acum, ca de final,
Vă urăsc subliminal
Să aveţi de toate-n coş,
Un An Nou fericit si La Multi Ani FrumoÅŸ!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 5 Comentarii
31
Dec

Sa facem calacule… calcalule… calculelele… Calculele! pe 2010:

  • Am primit si oferit iubire [x]
  • Nu am avut probleme grave de sanatate [x]
  • Am avut familia si prietenii langa mine [x]
  • Am terminat facultatea si am luat licenta [x]
  • Am intrat la masterat la fara taxa [x]
  • Nu am fost concediat, ba chiar avansat [x]
  • Am cumparat o garsoniera cu banii din blogging (ha ha!) [x]
  • M-am bucurat si de micile placeri ale vietii [x]

Se pare ca 2010 a fost un an bunicel, judecand dupa cele de mai sus. Oricand se poate si mai bine, dar si mai rau. Desigur, nu mai rau ca 2009, ala a fost an de pomina. Sper ca 2011 sa ne aduca tuturor mai multa stabilitate, liniste si cumpatare. Si la mai multa minte!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii
10
Apr
Din seria:Aberatii
Taguri:

De o luna pe blog n-am mai scris,
N-am avut timp, ci doar plictis.
Ideile numai pe drum m-au prins
Si pan’ s-ajung pe net s-au stins.

In plus, am considerat ca valsul
Ce vi l-am lasat reflecta-ntransul
Mult prea mult talent pe parcursul
A doar doua minute, cat dureaza visul.

Nu va speriati ca in acest scurt poezius
Am debitat ca o vioara Stradivarius
Gasita-n pod in luna lui Iulius
Si chinuita de un copil retardatus.

Pace voua, binecititorilor!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 14 Comentarii

Priviti-ne pe mine si partenera mea, dupa care luati lectii de la toti concurentii. O poza face cat o mie de cuvinte, o secunda de filmare cat vreo 20 de poze, asa ca va las sa faceti calculele despre cat valoreaza in cuvinte urmatoarele filmulete si ma opresc aici din palavragit.

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 9 Comentarii

S-au terminat vacantele, concediile platite si neplatite. Tot boborul la munca, nu la intins mana! Trebuie sa scoatem tara din groapa cu rahat nisip miscator in care ne-am afundat! Invatati si munciti pana indobitociti! La Multi Ani!

Va uraste cu drag,
In-Cultul Sef

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii

Sa va explic: cand merg cu scuterul port una bucata casca neagra, una bucata jacheta neagra, una pereche manusi moto, blugi si adidasi. Chiar si pe timpul verii, la temperaturi de 30-40 de grade Celsius, echipamentul meu este acelasi, din simplul motiv ca mai bine sa-mi fie cald putin timp decat sa astept mai mult timp sa mi se vindece ranile.

Ei bine, in conditiile in care oamenii erau in slapi, bermude si maiou si tot curgeau apele de pe ei, se simteau datori sa ma intrebe:
– Nu ti-e cald?
– Nu, am aer conditionat pe scuter!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii

Pentru ca unii nu au indeajunsa minte ca sa faca remarci amuzante sau o gluma buna despre cineva care parcheaza un scuter la supermarket, ii voi ajuta eu. Na si bagati la cap:

Agentul de paza: Puteti sa intrati cu el, dar sa il declarati la receptie clienti.

Un client: Ma scuzati, poftiti 50 de bani, imi dati mie caruciorul?

Cara: Hai ca parchez eu aici si il bagi in portbagaj la Matiz.

Eu catre un Cara: Ai un buzunar cu fermoar?

Prietena mea: Esti bucuros ca ma vezi sau e doar scuterul in pantaloni?

Prietena prietenei mele: Ascunde chestia aia pana nu ne vede cineva. Repede, baga-l in poseta mea!

Eu catre ea: Nu, ca ai deja un vibrator acolo!

Prietenul prietenei prietenei mele: N-o asculta, ma! Baga-l in casca si il lasi la receptie clienti, ai auzit ce a zis agentul.

O fetita: Mami, mami, vleau si eu sa ma dau in calutul ala!

Mama fetitei: Lasa, mami, ca esti prea mare pentru el!

Un baietel: Al meu e mai mare decat al tau!

Tatal baietelului: Da, tati, ATV-ul tau e de 6 ori mai mare decat jucaria baiatului!

Cel care m-a blocat: Daca nu ai loc printre masini, ia-l pe sus!

Eu catre cel de mai sus: Nu e nevoie, l-am invatat sa leviteze.

Un prieten prin trecere: Ai venit cu scuterul? Ah, iar l-ai parcat dupa stalpul de la cedeaza trecerea.

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii

Dupa spectacolul sangeros la care am asistat, si scandalul ce i-a urmat, asistentele si in special infirmierele erau si mai tafnoase. A trebuit sa mai indur vreo doua zile caldura si toanele acestora.

In a cincea zi de spitalizare am aflat cu bucurie ca o sa imi scoata si furtunul din sarpe, dupa ce imi scosesera deja doua tuburi din burta. Asistenta mi-a spus ca o sa usture putin. A mintit! A durut ca dracu’! Abia apoi mi-a spus ca o sa mai simt usturimea vreo cateva zile, mai ales cand o sa mictionez. Si cum nu mai aveam un furtun prin care sa imi dau drumul cand vreau, a trebuit sa incerc sa merg pana la toaleta. A fost un chin sa ma ridic si sa ma tin pe picioare, dar eram bucuros ca pot iesi din salonul ala imputit.

In aceeasi zi trebuia sa dau si examenul de admitere la facultate, desi aveam locul deja rezervat. Am zis sa imi incerc norocul, cu toate ca nu eram tocmai in cea mai buna forma. Universitatea a fost receptibila problemelor mele si imediat a organizat o comisie speciala de testare. Au trimis la spital doi profesori cu un plic, insotiti de doi politisti. Credeam ca au venit sa ma intrebe ce e cu iarba din rucsacul meu, si am dat sa fug, dar m-au prins – nici nu apucasem sa ma ridic din pat. In fine, mi-au explicat cum va decurge, au discutat si cu cei de la spital, mi-au scos branula, mi-am luat ultima punga de scurgere la subrat si am mers intr-o incapere gen sala de consiliu.

M-am asezat pe un scaun, dar abia puteam sa stau, pixul ma ustura si mana dreapta mi-era amortita inca de la branula, asadar gandul numai la matematica nu mi-era. Norocul meu ca examenul era grila, insa tot trebuia sa fac calcule ca sa pot da un raspuns. Dupa jumatate de ora spatele ma omora, am mai rezolvat ce era pe acolo si am predat foaia. Dupa inca o ora a venit un profesor cu o macheta de notare si mi-a dat verdictul: “Esti bun!“. Nu stiam inca ce inseamna, trebuia comparat si cu restul notelor. Mai tarziu am aflat ca am fost bun, dar nu excelent: al 11-lea din vreo 60. Exact sub linia de fara taxa. Nu-i rau tinand cont de conditiile in care s-au dat examenele si de faptul ca cei de la facultate au si schimbat litere intre ei. Eu sa fiu sanatos…

Trecand deja de doua examene, venise timpul sa plec pe acasa, cu 10 kg mai usor decat venisem. Mi-au scos si ultimul furtun si dupa alte cateva proceduri, eram liber. Casa, dulce casa! Nu puteam inca sa ma misc bine, asa ca tot prizonier eram, dar barem aveam alt confort. Aveam voie sa mananc doar chestii usor digerabile si inca luam pastile. Am stat in casa vreo doua saptamani, cu uitat la televizor si chatuit pe net.

Intr-una din zile a trebuit sa merg la prima facultate la care depusesem dosarul, ca sa imi iau diploma de bac deoarece nu voiau sa i-o inmaneze mamei, desi le explicase situatia mea. Regulile sunt reguli, dar parca uneori mai trebuie indoite. Motivatia lor era ca a existat un scandal din cauza unui parinte ce retrasese dosarul baiatului fara ca acesta sa fie de acord. Si dupa ce am ajuns acolo si m-au vazut in ce stare eram, tot faceau pe inabordabilele. Asa iti dai seama in ce universitate urmeaza sa iti investesti timpul si daca merita. Imediat dupa ce am luat dosarul am fost la cea la care dadusem examenul ca sa depun diploma in original. Aici toata lumea ma trata frumos, stiau toate secretarele de situatie, ma intrebau cum ma simt si nu ma puneau sa ma misc de colo-colo. Dupa trei ani situatia nu mai e chiar aceeasi, dar cu siguranta e mai buna decat in rest.

Am mai trecut pe la spital sa imi schimbe pansamentele, apoi sa imi scoata firele si asta a fost. De atunci nu am mai calcat in acel loc de tortura si sper sa nu o mai fac. Nu doresc nici dusmanilor mei – daca or exista si oricine ar fi ei – sa treaca prin ce am trecut eu. Nu sunt neaparat de acord ca cel mai bun medic din Constanta este trenul de Bucuresti deoarece stiu ca si acolo sunt destule probleme, insa fereasca Sfantul sa ai vreo simptoma in plus sau in minus, ca i-ai bagat pe doctorii nostri in ceata…

Va multumesc ca ati indurat alaturi de mine aceasta aducere aminte si imi pare rau ca i-am plictisit pe cei ce stiau deja povestea, dar trebuia sa existe si “la dosar” pentru ca nepotii mei sa citeasca peste ani si ani. Totul e bine cand se termina cu bine!

V-am pupat pe portofele,
SERIALUL S-A-NCHEIAT!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 4 Comentarii
Meh
 
Taguri
 
Bloage
 
Parteneri
 
Articole inculte, cele mai...
©2007-2021 In-cult.Info | Tema de: Elegant Wordpress Themes & data moca de Promo Items | WordPress