Joi, ora 9, de Santilie, la 37 de ani de la presupusa aselenizare, imi pierdeam ore pretioase din viata pe un pat ordinar de spital infect. Mama a dat o fuga pana acasa pentru a aduce necesarele unei sederi pe durata necunoscuta: pijamale, papuci, cana, apa, bani de spagi. Pana s-a intors, asistenta de serviciu mi-a bagat hrana direct in vena. Saruri, glucoza si medicamente puternice. Unele calmante mi le injecta direct in mana, altele erau amestecate in perfuzie.

A venit si doctorul chirurg cel tanar si ispasit sa imi spuna doua vesti: una buna si una rea. Vestea cea buna: o sa ma opereze! Vestea cea rea: nu avea nici o idee de ce anume. Rand pe rand s-a perindat pe la patul meu, ca la capataiul unui mort, tot personalul medical. Seful sectiei chirurgie, doctorii de garda, medicii care trebuia sa ma opereze, anestezistul si asistentele ce schimbau pungile magice pe banda rulanta. Nu mai mi-era foame, nici sete, si parca eram putin mai linistit. Cred si eu, la cat m-au drogat!

Orele treceau si eu tot eram amanat de pe o ora pe alta, ca apareau urgente si doctorii erau prinsi in operatii. E in regula, eu nu ma grabeam. Apucasem macar sa depun dosarul la o facultate, nu pierdeam anul. Aveam tot timpul din lume…