S-a facut ora 3 si un sfert. Nu mai rezistam, imi venea sa ma urc pe pereti. Luandu-mi inima in dinti si pantofii sport – ca sa nu zic “adidasii” – in picioare, sustinut de mama, pentru ca de abia mai puteam sa merg, am luat taxiul – slava Domnului ca este statia la doi pasi de scara – cu directia Spitalul Clinic Judetean Constanta. Brrr… Locul pe care l-am evitat mereu si am sperat sa nu ajung prin el acum parea ca luminita de la capatul tunelului.

Am pasit pe holurile friguroase ale spitalului si am ajuns in fata usii cabinetului de primire urgente. Cum toata lumea are o urgenta, mai mica sau mai mare, am stat pe un fotoliu din vinilin rupt si pe care scria “Ion+Maria=Love” incadrat intr-o inimioara imperfecta. Prin minte imi trecea povestea lor de dragoste, numai pentru a ma elibera de gandul “Aaaauuuuu!”. In final, nereusind sa mi-i inchipui pe Ion si Maria, am inceput sa studiez persoanele ce erau in fata mea. Trei tineri insoteau o domnisoara, nu am putut sa imi dau seama ce o durea. Altcineva isi insotea mama, femeie la varsta a treia, putea sa aiba o gramada de probleme. Nu am stat mult in analizarea dumneai.

Si cum se gaseste pe oriunde la noi, cinci tigani cu o tiganca. Imi cer scuze, nu voi folosi termenul de rromi, pentru ca nu erau rromi, ci tigani in toata regula. Si ce altceva sa iasa atunci cand sunt tigani, decat tiganie! Au venit cu gura mare, cu “Trai-ti-ar famelia, doamna doctora, o doare pe nevastuica mea!” si ceilalti patru ii tineau isonul ca intr-un concert acapella al unor caini dinamovisti batuti cu 5-0 de echipa de pe ultimul loc. Si asa si-au facut intrarea in cabinet inaintea altora, pe baza unei dureri, in… cur, probabil. Calm cum sunt, pasnic, am dat din cap catre mama, intr-un mod de a spune “Nu-i nimic! M-am obisnuit sa stau la coada fara sa dau din coate…”.

[va urma]