In jurul orei 16 a zilei protectorului fortelor aeriene, au venit sa ma ia.

– Un’ te duci tu, Jorjele?
– Sa ma taie, doctore!

O infirmiera era insarcinata – la cat de grasa era, sigur avea tripleti – cu cel din urma drum al meu. Animala trebuia sa ma conduca pana in anticamera. Imi spune in sila: “Ridica-te! Hai, mai repede, ca nu stau toata ziua dupa tine!“. Eu ma straduiam, zau ca imi dadeam toata silinta, insa fara ajutor nu puteam. Nici mama singura nu avea forta sa ma sprijine. Elefanta statea si privea dezinteresata. Mama a rugat-o sa aduca un scaun cu rotile, ca eu nu mai puteam sa merg. “Astea-s fite! Pff, ce figuri, dom’ne! Cica nu poate sa mearga…“. Eram de-a dreptul uluit. Din fericire, a trecut pe acolo o asistenta si i-a repetat sa aduca un fotoliu rulant, nu fara a fi si dumneaei pomenita in vociferarile balenei.

Vine regina balului, ma aseaza in fotoliu si ma duce in anticamera, unde urma sa raman doar cu ea. Si razbunarea-i avea sa fie dulce… “Ridica-ti bluza!“. Cu sfiala execut comanda. Trebuia sa ma lase fara par pe abdomen. Scoate un aparat de ras din acela vechi, de fier, cu lama. “Am pus-o!“, mi-am zis in gand. Si aveam dreptate. A dezinfectat zona cu vata si spirt, si s-a apucat sa tunda iarba, fara alte adaugiri. Cineva trebuia sa ii spuna ca alcoolul sanitar se evapora si nu umezeste zona. Mai bine imi dadea sa beau, avea mai mare efect. Asa ca la fiecare atingere muschii mi se contractau puternic. Ea tipa la mine sa stau nemiscat, eu scanceam de durere. Taceam si induram. A fost un minut foarte lung…

Din mainile fiarei m-a scapat anestezistul. Ma mintea frumos, cum ca o sa foloseasca pentru rahie – anestezie partiala, cu inserare in coloana vertebrala – un ac ca pentru copii, ca nu o sa doara decat putin cand ma inteapa. Dar a avut grija sa mentioneze ca daca ma misc in timp ce face aceasta operatiune s-ar putea sa raman paralizat pentru tot restul vietii – asta daca imi mai revin din operatie, bineinteles. A chemat un asistent si o asistenta sa ma imobilizeze, am stat ghemuit si m-am detasat de orice gand pentru a ma putea integra in absolut.

Absolut degeaba! Durerea aia mica si cu acul ala pentru copii le simteam din crestet pana in varful degetului mare de la piciorul mic. Inca ma mir ca nu am lesinat atunci. In fine, mi-au spus sa imi dau repede jos pijamalele, ca nu voiau sa traga de bustean dupa aia. In sala erau 10 oameni, printre care si o studenta, iar eu sunt mai rusinos de fel. Insa atunci nu am mai stat pe ganduri. Jos textila, sa aiba studenta ce examina!

M-am intins, m-au legat de masa, mi-au cuplat perfuziile, mi-au mai facut un calmant si au inceput sa ma impunga cu degetul sa vada daca mai simt ceva. Si simteam! Mi-era ca o sa inceapa inainte sa isi faca efectul anestezia si le spuneam sa stea cuminti. Intre timp, am zis sa imi fac un moft: l-am rugat pe anestezist sa imi puna masca de oxigen si a acceptat! Ieeeei! “Puteti sa ii mai dati drumul putin? Inca putin? Inca putin?“. “Gata, ca nu e bine prea mult.” – “Mhm. Merge si asa. Multumeeesc!“. Si cum ma imbatam cu oxigen, chirurgii isi pregateau instrumentele. Imi spun sa misc un deget de la picior, sau piciorul. Nu puteam. Ma inteapa pe ici, pe colo, nicio reactie. Eram lemn, numai bun de taiat.