Ar avea de spus niste povesti mai mult sau mai putin interesante pentru altii, dar cu siguranta importante pentru protagonisti.

Nu stiu de unde pana unde, dar toti din familia mea au cochetat la un moment dat cu fotografia, exceptand mama. Nu a profesat niciunul, dar la nivel personal fiecare a fost destul de bun. Daca pastram primele aparate foto ale tatalui, acum ar fi fost piese de muzeu – sau obiecte licitate pe ebay. Nu mai tin minte marcile acelora, dar mai departe stiu ca am continuat pe Smena si Skina. De la aparatul negru clasic, complet manual, cu blit extern si cu instructiuni lipite pe spate de fratele meu pentru ca orice profan sa il poata seta corespunzator, pana la aparatul foto automat gasit pe strada ce, probabil din cauza cazaturii suferite, tragea cate 5 pozitii deodata, toate au surprins pe film mai mult decat doar imagini.

Pozele de la botezul primului nascut, apoi cele cu bebelusul cu capul mare pe cuvertura din bucataria de la tara, continuand cu urecheatul pionier cu cravata rosie si aniversarea de 10 ani a lui Praslea cel Gigic istorisesc celor ce au rabdare sa priveasca, dar si sa asculte, intamplari ciudate, hazlii, triste sau chiar tragice, legate de fiecare eveniment in parte. Albumele abia asteapta sa fie deschise si sa raspunda vesnicei intrebari “Asta esti tu?! Vai, dar ce copil scump erai! Cum dracu’ ai ajuns in halul asta?!”…