Centrul Constantei, ora pranzului. Un cuplu de batrani simpatici, care se tin de mana cand se plimba si se privesc cu dragoste si dupa 45 de ani de casnicie, nu din aceia care dau coate pentru un loc in autobuz si cand vad un tanar stand jos urla “democratie prost inteleasa”, dau cativa lei unui necajit cu picioarele paralizate ce isi taraste zilele pe un fel de skateboard si cu pantofi in maini. O fetita aparent ingrijita se opreste din drumul ei, se duce la batranei si intreaba foarte inocenta:
– Da’ de ce i-ati dat bani omului aluia?
– Pentru ca este amarat… raspunde batranica cu o voce blanda, numai buna de spus povesti la culcare.
– Dar si eu si familia mea suntem amarati… zise foarte sincer si pleca al sau cap, dar pastrand contactul vizual cu bunicuta (*puppydog eyes*).

In momentul ala am batut cativa pasi pe loc, cel putin cu mintea. Nu stiu ce s-a intamplat, daca batraneii au ajutat-o si pe ea cu ceva bani, daca au stat sa ii asculte povestea si sa incerce sa ii ajute familia, cum vedem in filme lacrimogene, sau doar au dat din cap impresionati si au plecat mai departe, precum mine.

Ehe, cersetoria asta nu e asa de simpla cum crede lumea…