7 Comentarii la “Ajutor online pentru parinti”

1. Doru zice pe November 15th, 2010 la ora 7:50 pm :
   

   “nicio zodie” asa se scrie? Nu indraznesc sa te contrazic ca vorba aia tu esti vanatorul :P. Interesant site il bag la arhiva, ms.

2. Jorjel zice pe November 15th, 2010 la ora 8:26 pm :
   

   @Doru: Da, asa se scrie dupa noile norme, desi e o intreaga poveste. 😛

   Legat de site, pana ajunge sa se joace Sebi sunt sigur ca o sa te joci si tu. 😀

3. Doru zice pe November 16th, 2010 la ora 9:23 am :
   

   @Jorjel: Trimite un link cu povestea, sunt curios s-o aflu’. Am intrebat-o si pe Ioni si cica asa este. Sunt 2-3 ani cica nu mai stie nici ea exact. Trebuia sa sconsult profesorul 🙂 Apropo se site, nu m-a tinut decat cateva minute oricum mai intram.

4. Jorjel zice pe November 16th, 2010 la ora 10:20 am :
   

   @Doru: Poti citi la diacritica despre niciun/nicio.

   Daca nu te-a tinut decat cateva minute inseamna ca nu ai intrat la toate sectiunile. 😛 Mai ales la jocuri. 😀

5. Elisabeta zice pe November 17th, 2010 la ora 11:47 am :
   

   Tot printre fisierele mele am gasit si asta.Poate te ajuta.
   CAPITOLUL I. Familia în context istoric şi social

   „Cel mai mare serviciu social pe care-l poate
   face cineva ţării şi umanităţii este să
   alcătuiască o familie”
   George Bernard Shaw

   1. Definiri, tipologie şi funcţiile familiei

   Când rostim cuvântul „familie”, o facem de cele mai multe ori trecând cu vederea aspectele ce ţin de originea şi longivitatea acestui concept. Dacă intrăm în detalii, vom constata că cea mai veche formă de colectivitate umană este „familia”.
   Cuvântul „familie” îşi are obârşia în latinescul famulus care semnifică în sens larg: supus, ascultător, iar în sens restrâns: slugă, rob, slujitor. Structura familiei a cunoscut de-a lungul timpului numeroase transformări, acestea din urmă fiind generate de modul de organizare a societăţii proprii perioadei respective.
   Astfel, în societatea antică ebraică, tatăl exercita o autoritate absolută asupra celorlalţi membri ai familiei, iar „copiii erau învăţaţi să se supună hotărârilor familiale şi se pedepseau cu moartea în cazul în care îşi loveau sau blestemau părinţii” , situaţie similară cu cea a poporului persan unde femeia era datoare să asculte în totalitate de soţul ei, iar educaţia copiilor în primii 5 ani realizându-se de către mamă.
   În perioada clasică a civilizaţiei greceşti (sec. V. î.e.n.), dacă familia nu dispunea de mijloace materiale pentru creşterea copilului, acesta din urmă era părăsit de familie într-un loc public unde putea fi luat de cineva pentru a-l creşte, în timp ce, în societatea medievală, copilul era privit ca „o miniatură a unui om matur” .
   Secolul al XVIII-lea, numit şi secolul iluminismului, aduce cu sine fenomenul industrializării capitaliste şi totodată reducerea numărului de copii în familie.
   După primul război mondial, Freud enunţă ideea că „dezvoltarea copilului depinde de interacţiunea părinţi-copii”. Ulterior, în epoca modernă se introduce conceptul de „planificare familială”, se modifică dimensiunea familiei şi se ajunge la concluzia că un număr mic de copii într-o familie permite o creştere şi o educare corespunzătoare a acestora.
   De-a lungul timpului, în cercetările întreprinse în domeniul familiei, s-au formulat mai multe definiţii ale acesteia. Astfel, familia este „o formă de comunitate umană ale cărei relaţii între membrii săi (relaţii de esenţă natural-biologică, spiritual-afectivă şi moral-juridică) permit continuitatea speciei umane şi evoluţia societăţii” .
   Un alt mod de definire al familiei este de „grup social, realizat prin căsătorie, cuprinzând oameni care trăiesc împreună, cu o gospodărie comună, care sunt legaţi prin anumite relaţii natural-biologice, psihice, morale şi juridice şi care răspund unul pentru altul în faţa societăţii” .
   Dicţionarul de filosofie defineşte familia ca fiind „forma primară de comunitate umană care cuprinde un grup de oameni legaţi prin consangvinitate şi înrudire” , în timp ce, dicţionarul Unesco defineşte familia ca „forma de comunitate umană, întemeiată prin căsătorie, care uneşte pe soţi şi pe descendenţii acestora prin relaţii strânse de ordin biologic, economic, psihologic, spiritual”. (A. Stănoiu, 1983,)
   M. Spânu este de părere că familia reprezintă acea „entitate culturală, socială, economică, care garantează satisfacerea necesităţilor şi împlinirea aspiraţiilor membrilor săi, asigurând securitatea emoţională, sexuală, economică” .
   Constituţia României specifică în articolul 44 (1) : „Familia desemnează în sens larg un grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii. În sens restrâns este un grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi din copiii acestuia”.
   Pentru noţiunea de familie, limba ebraică, biblică foloseşte termenul de „baith” , ce are în vedere atât casa ce-i adăposteşte pe membrii unei familii (Iov, 8, 15), cât şi pe membrii şi descendenţii unei familii (Facerea, 18, 19).
   Atunci când vorbim de familie avem în vedere şi varietatea tipologică a acesteia. Astfel, după criteriul normalităţii, familiile se clasifică :

   1. Familia normală : este familia care „îşi asumă sarcina îndeplinirii tuturor funcţiilor” (A. Stănoiu, 1983) şi se caracterizează prin „coeziunea şi adaptabilitatea membrilor săi” , termenul de coeziune exprimând „raporturile de solidaritate, îmbinare, apropiere, unitate şi sprijin dintre membri” . Gross Martin precizează că prin intermediul coeziunii putem testa gradul de rezistenţă al unui grup familial „la forţele de ruptură, fie ele interne, fie externe”.
   În cadrul acestei familii se constată o interacţiune favorabilă atât între membrii familiei, cât şi între aceştia şi membrii exteriori grupului, familia normală constituind exemplul familiei demne de urmat.
   Din categoria familiilor normale fac parte :

   1.1. Familia nucleară – este alcătuită din soţi şi copiii acestora necăsătoriţi (proprii sau adoptaţi) şi este „o structură democratică, bazată pe consens, egalitate şi complementaritatea rolurilor de soţ-soţie, precum şi o participare crescândă a copiilor” , oferind tuturor membrilor săi sprijin emoţional, protecţie şi posibilitatea de satisfacere a nevoilor de comunicare.
   Fiecare individ normal aparţine la cel puţin 2 familii nucleare :
   • familia de origine sau familia consanguină – este familia în care individul se naşte, creşte, alcătuită fiind din mamă, tată, fraţi, surori;
   • familia de procreere – întemeiată prin căsătorie, având în componenţa sa : soţul, soţia, fiii şi fiicele, cunoscută şi sub denumirea de familie proprie (formată prin alegerea partenerului de viaţă) sau familia conjugală (pentru a sugera că îşi are originea în căsătoria partenerilor ajunşi la vârsta maturităţii).

   1.2. Familia extinsă sau lărgită, cuprinde două, trei generaţii reunite şi are drept caracteristică funcţională „conservatorismul, păstrarea tradiţiilor, obiceiurilor şi stilului familial dominant” . Astfel de familie funcţionează deseori prin respectarea unor norme fixe, rigide, lucru care se finalizează de cele mai multe ori cu apariţia conflictelor între generaţii, iar valorile religioase, morale, culturale se transmit cu o mai mare uşurinţă în rândul familiei extinse.
   Burgess defineşte familia extinsă ca fiind „o structură” de tip autoritar condusă de şef pater, incluzând mai multe generaţii, ce convieţuiesc laolaltă, într-o precisă diviziune şi stratificare a rolurilor, în care alegerea partenerului este făcută de părinţi, pe baza statutului economic şi social, iar subordonarea obligaţiilor şi urmarea tradiţiilor sunt aşteptări majore . Familia lărgită include următoarele subtipuri de familii :
   • familia lărgită pe verticală – alcătuită din soţ, soţie, copiii şi părinţii unuia dintre soţi;
   • familia lărgită pe verticală – formată din soţ, soţie şi fraţii unuia dintre soţi;
   • familia lărgită pe orizontală şi pe verticală – formată din soţ, soţie, copii şi părinţii unuia dintre soţi şi fraţii acestuia.
   După criteriul funcţionalităţii s-a idedtificat următoarea tipologie :
   • familia organizată (legal constituită, cu relaţii normale între părinţi şi copii);
   • familia aparent organizată (parţial dezorganizată) – când echilibrul familiei este alterat prin conflicte repetate dintre părinţi, dintre părinţi şi copii;
   • familia dezorganizată (părinţii sunt despărţiţi);
   • familia descompletată (unul din părinţi a decedat);
   • familia neorganizată (familia concubină);
   • familia reorganizată (unul din soţi s-a recăsătorit).

   2. Familia anormală – este cunoscută sub denumirea de familie dezorganizată, vulnerabilă sau disfuncţională şi se caracterizată de faptul că una sau mai multe funcţii nu sunt îndeplinite în mod corespunzător.
   Când vorbim de familiile dezorganizate trebuie să avem în vedere următoarele variabile :
   a. situţia socio-economică – cu cât familiile se confruntă cu dificultăţi familiale mai mari cu atât riscul de a intra în rândul familiilor dezorganizate este mai accentuat;
   b. stabilitatea căminului (cazuri de abandon, divorţ, deces şi separare);
   c. climatul conjugal (alcoolismul, conduite agresive şi violenţă faţă de copii, părinţii au antecedente penale);
   d. stilul educativ al părintelui (modul de supraveghere şi control parental, sisteme de recompense şi sancţiuni, autoritate exagerată).

   După criteriul locuinţei :
   Familia de rezidenţă – este familia în care „toate persoanele locuiesc în aceeaşi casă, au locuinţă comună” . (A. Stănoiu, M. Voinea, 1983, p. 13)
   Familia de interacţiune este „grupul de persoane între care există relaţii de rudenie, dar şi alte relaţii cum ar fi cele de întrajutorare, schimburi reciproce de vizite, produse” .

   Funcţiile familiei
   Din totdeauna, familia a îndeplinit o varietate de funcţii, care reprezintă „totalitatea responsabilităţilor ce revin acesteia” (I. Mitrofan, 1991, p. 156), modul lor de manifestare având nuanţe diferite de la o societate la alta.
   În urma unor cercetări s-a identificat existenţa a două categorii de factori care influenţează funcţionalitatea unei familii :

   1. Factori externi – îşi exercită acţiunea din exteriorul familiei manifestând o puternică influenţă asupra acesteia.
   Din categoria factorilor externi fac parte :
   • caracterul totalitar sau democratic al societăţii – care are repercusiuni asupra solidarităţii şi socializării descendenţilor;
   • nivelul de dezvoltare economică a socităţii – care influenţează funcţia economică şi reproductivă a familiei;
   • legislaţia – cu urmări asupra funcţiei sexuale şi reproductive a familiei;
   • nivelul de instrucţie şi educaţie – care influenţează funcţia de socializare şi reproducere a familiei.

   2. Factori interni – sunt factorii interiori familiei, în categoria acestora fiind incluşi :
   • dimensiunea familiei – care îşi exercită influenţa asupra modului de realizare a funcţiei de socializare şi solidaritate a familiei;
   • structura familiei – cu repercusiuni asupra funcţiei economice şi reproductive a familiei;
   • diviziunea rolurilor şi autorităţii – manifestă consecinţe asupra solidarităţii familiale.

   Familia îndeplineşte patru categorii de funcţii fundamentale. Însă nu putem afirma cu certitudine că aceste funcţii sunt într-adevăr „fundamentale”, întrucât în societatea contemporană unele dintre ele şi-au diminuat drastic rolul.

   Funcţiile amintite sunt :
   • funcţia economică;
   • funcţia educaţională;
   • funcţia de solidaritate;
   • funcţia sexuală şi reproductivă.
   „Fără prima şi a treia funcţie, societatea umană ar muri, fără a doua, viaţa însăşi ar înceta, fără a patra, cultura ar ajunge la un sfârşit” .

   1. Funcţia economică
   I. Mitrofan , afirmă că dintre toate funcţiile familiei, „funcţia economică a fost şi va rămâne cea mai importantă”.
   În societatea tradiţională bunăstarea constituia un prim criteriu de alegere a partenerului de viaţă, lucru valabil şi în societatea contemporană, cu precizarea faptului că, în zilele noastre bunăstarea nu este privită ca fiind fundamentală în întemeierea unei familii, ci ca o necesitate în acest sens.
   Pentru a reuşi să supravieţuiască, familia este nevoită să-şi asigure un minimum de venituri în vederea satisfacerii nevoilor de bază, fapt care îi permite să se orient şi în direcţia îndeplinirii celorlalte funcţii.
   Funcţia economică a suferit de-a lungul timpului numeroase modificări. Astfel, în condiţiile sclavagismului şi feudalismului, „familia constituia o unitate economică şi socială” , (T. Filipescu, 1989, p. 21), iar în cele ale capitalismului producţia industrială depăşeşte cadrul familial, producţia agricolă mecanizată reduce simţitor rolul economic al familiei ţărăneşti.
   În societatea tradiţioinală, funcţia economică cuprindea trei dimensiuni:
   a. dimensiunea productivă (realizarea bunurilor şi produselor necesare supravieţuirii);
   b. dimensiunea profesională (care vizează transmiterea ocupaţiilor de la o generaţie la alta);
   c. dimensiunea financiară (presupune existenţa în cadrul familiei a unui buget de venituri şi cheltuieli).
   În societatea contemporană, familia nu mai reuşeşte să supravieţuiască doar din producţia proprie, ea fiind „dependentă de veniturile câştigate în afara gospodăriei”. (Iluţ, P., 1995) O altă modificare s-a produs şi la nivelul dimensiunii profesionale, astfel că nu se mai practică transmiterea ocupaţiilor de la o generaţie la alta, tânărul având posibilitatea de a-şi alege singur meseria pe care şi-o doreşte.
   Schimbări au survenit şi în componenta financiară a familiei, deseori familia contemporană confruntându-se cu situaţia unui buget dezechilibrat, buget care este dependent de numeroşi factori: vârsta membrilor familiei, practicile alimentare, crizele economice. Ansamblul cheltuielilor efectuate de o familie în vederea satisfacerii trebuinţelor fundamentale este foarte importantă „furnizând date despre nivelul de trai al acesteia” . Funcţia economică este indicatorul principal de echilibru într-o familie.

   2. Funcţia educaţională
   Cuvântul „educaţie” este de origine latină (educo, -are = a creşte, a cultiva) şi desemnează „contribuţia familiei la funcţionarea întregului societal” .
   În sens istoric, educaţia este „procesul de transmitere şi asimilare a experienţei economice, politice, religioase, filosofice, artistice, ştiinţifice, tehnice, de la înaintaşi la urmaşi” .
   În fazele incipiente ale dezvoltării societăţii, transmiterea informaţiilor se realiza pe cale orală, într-o manieră neorganizată (în comunităţile gentilico-
   tribale). Ulterior, în etapele avansate de dezvoltare a societăţii, la unele popoare (egipteni, indieni), educaţia se realiza ca iniţiere în temple, cunoaşterea fiind considerată ca fiind un act sacru.
   Educaţia în familie – desemnează „ansamblul influenţelor exercitate în cadrul familiei asupra copiilor în vederea pregătirii şi formării lor pentru viaţă” , familia fiind inclusă în categoria celor mai importanţi factori educativi, influenţa acesteia asupra evoluţiei educative a copilului având un rol major încă de la naşterea acestuia.
   Se numeşte educaţie familială „acţiunea de a creşte şi educa unul sau mai mulţi copii, desfăşurată cel mai adesea în grupuri familiale de către adulţi, părinţii copiilor respectivi”. (P. Durning, 1995)
   Funcţia educativă este „indicatorul cel mai elocvent” al echilibrului într-o familie , aceasta din urmă fiind cea care realizează educaţia primară a copiilor, părinţii îndeplinind funcţia de profesori şi fondatori ai personalităţii acestora.
   Părinţii exercită influenţe educaţionale asupra copiilor lor prin două modalităţi : (I. Mitrofan, 1991)
   a. direct – utilizând un ansamblu de metode, strategii, tehnici educative.
   Conceptul de „strategie educativă a familiei” face referire la „un pluralism al metodelor familiale, pe de o parte, şi al metodelor educative, pe de altă parte” . Cu alte cuvinte, strategia educativă desemnează ansamblul metodelor, tehnicilor educative utilizate de părinţi, în scopul educării copiilor lor.
   b. indirect – prin metodele comportamentale oferite de părinţi copiilor lor, prin climatul familial existent.
   Conceptul de climat familial desemnează „un ansamblu de stări psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini, nivel de satisfacţie ce caracterizează grupul familial pe o perioadă mai mare de timp” .
   M. Gilly (1976) afirma că şcolarul are nevoie de un mediu familial în care să se simtă în siguranţă. El simte nevoia unor părinţi „calmi, înţelegători, afectuoşi” şi manifestă dorinţa ca aceştia să dovedească interes sporit faţă de lucrurile care reprezintă importanţă pentru el.
   „Pentru a educa un copil, trebuie mai întâi şi fără încetare să te educi pe tine” afirma C. Dumitriu , sublinind astfel importanţa pregătirii permanente a părinţilor în exercitarea funcţiei educative asupra copiilor.
   Pentru exercitarea funcţiei educative o familie trebuie să îndeplinească patru condiţii:
   1. să conştientizeze necesitatea acţiunii educative;
   2. să-şi dorească să îndeplinească această sarcină;
   3. să aibă o imagine exactă a ceea ce doreşte să ducă la îndeplinire ;
   4. să aibă timpul şi mijloacele corespunzătoare atingerii obiectivelor propuse.
   Funcţia educativă cuprinde, la rândul său următoarele subfuncţii :
   a. integral-formativă, care îşi face simţită prezenţa în fazele de început ale ontogenezei, fază în care copiii primesc răspunsuri la avalanşa de întrebări. Este etapa în care copilul îşi însuşeşte o serie de cunoştinţe, deprinderi, aptitudini.
   b. psiho-morală – etapa formării unor trăsături, atitudini morale pozitive. De menţionat importanţa pe care o reprezintă influenţa modelelor comportamentale ale părinţilor şi climatul familial în dezvoltarea ulterioară a copilului.
   c. social-integrativă – face referire la nivelul de adaptare şi integrare a copilului în raport cu cerinţele vieţii.
   d. cultural-formativă – vizează dezvoltarea şi educarea spiritului critic, a sentimentelor estetice.
   În societatea contemporană, au intervenit o serie de modificări, astfel că responsabilităţi ce ţineau de părinţi în exercitarea acestei funcţii au fost preluate de stat. Putem afirma că s-a produs o restructurare a funcţiei educative, dar acest lucru nu trebuie interpretat ca o diminuare a importanţei funcţiei educative a familiei. Importanţa acesteia creşte permanent şi cere să fie cât mai organizată şi integrată raţional în funcţia educativă a întregii societăţi.
   Leon Tope a realizat o clasificare a familiei în funcţie de rezultatele obţinute în exercitarea funcţiei educative :
   a. familii educogene înaintate – care manifestă interes sporit în educarea copiilor, prin implicarea în acţiunile şi activităţile organizate de şcoală, prin încurajarea pregătirii culturale şi profesionale a acestora.
   b. familii satisfăcător educogene – urmăresc să asigure în primul rând confortul material necesar copilului. Sunt interesate şi de educarea copiilor, dar acest interes nu se concretizează în acţiuni organizate sistematic.
   c. familii slab educogene – caracterizate prin conflicte frecvente între părinţi, părinţi-copii, insuccese şcolare ale copiilor.
   Exercitarea funcţiei educative se realizează diferit de la o familie la alta. Variabilele care se iau în calcul sunt :
   – nivelul de pregătire al părinÅ£ilor;
   Рgradul de integrare a familiei ̨n societate;
   – timpul disponibil al părinÅ£ilor în educarea copiilor;
   – modul în care au fost educaÅ£i părinÅ£ii în exercitarea funcÅ£iei educative.
   Societatea contemporană a adus cu sine numeroase modificări ale funcţiei educative, dar aceasta nu înseamnă că familia şi-a diminuat rolul şi importanţa în exercitarea acestei funcţii.
   Nu trebuie uitat niciodată faptul că nimeni nu va putea suplini rolul educativ al familiei.

   3. Funcţia de solidaritate
   Funcţia de solidaritate asigură „unitatea, coeziunea, protecţia şi încrederea mediului familial” , presupunând o implicare a tuturor membrilor unei familii, în condiţiile respectului dragostei şi sprijinului reciproc manifestat între aceştia.
   Solidaritatea se poate modela şi perfecţiona pe întreg parcursul vieţii familiale însă, pentru a ajunge la un nivel satisfăcător este necesar ca fiecare membru al familiei să aibă o contribuţie în acest sens.
   Într-o familie putem vorbi despre existenţa a „trei niveluri de solidaritate” .
   a. relaţia conjugală, presupune o atentă analiză a motivaţiilor reale ce stau la baza parteneriatului erotic şi afectiv.
   În condiţiile în care partenerii se găsesc în situaţia satisfacerii reciproce a nevoilor şi trebuinţelor se poate vorbi despre o căsătorie durabilă şi despre un confort fizic şi psihic al partenerilor.
   b. relaţia parentală – are în vedere maniera şi strategiile educaţionale utilizate de părinţ în raport cu copiii lor.

   Implicarea părinţilor în exercitarea funcţiei educative diferă de la o societate la alta. Duvall (1971) vorbeşte despre existenţa a două tipuri de modele ale relaţiei părinte-copil :
   • modelul mamei tradiţionale (rigidă, perseverentă) şi
   • modelul mamei moderne (care pune accentul pe dezvoltarea capacităţilor intelectuale ale copiilor).
   E. A. Elder identifică :
   – modelul tatălui tradiÅ£ional (care asigură suportul material necesar supravieÅ£uirii familiei ÅŸi care se impune prin autoritate ÅŸi exigenţă) ÅŸi
   – modelul tatălui modern (indulgent, care petrece un timp limitat cu copilul).
   c. relaţia fraternă – desemnează ansamblul relaţiilor interpersonale dintre copiii ce aparţin aceleiaşi familii, studiile demonstrând că fraţii mai mari joacă un rol semnificativ în educarea celorlalţi copii. Adesea ei „reprezintă modele de identificare mai influente decât părinţii” deoareca ei mijlocesc integrarea fraţilor mai mici în diferite grupuri sociale.
   Într-o lucrare recentă, Viviane Ismbert-Jamate evidenţiază rolul solidarităţii fraterne în reuşita şcolară şi socială. Nu de puţine ori s-a constatat că fraţii mai mari constituie pentru cei mai mici modele şi suport educaţional.

   4. Funcţia reproductivă şi sexuală
   „Potrivit concepţiei materialiste, momentul hotărâtor în istorie este producţia şi reproducţia vieţii nemijlocite. Această producere este de două feluri: pe de o parte producerea mijloacelor de subzistenţă – alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, pe de altă parte, producerea omului însuşi, perpetuarea speciei.
   J. Evola în lucrarea „Metafizica sexului”- 1994, consideră că sexualitatea şi reproducerea sunt într-un raport invers proporţional. „Cu cât e mai puternic unul din cele două elemente, cu atât celălalt e mai slab”.
   În societatea contemporană observăm că se acordă o importanţă exagerată sexualităţii. Acest fapt nu constituie un lucru negativ, dar îi determină pe indivizi să oscileze între cele două extreme : dorinţa de a poseda şi teama de a nu fi destul de bun în actul sexual.
   În prezent funcţia sexuală şi reproductivă a cunoscut schimbări masive comparativ cu societatea tradiţională, lucru care a condus la o maximizare a sexualităţii şi minimizare a fertilităţii.

   2. De la familia tradiţională la familia modernă

   Tradiţionalitatea constituie rădăcina sau punctul de plecare al modernităţii, având ca trăsătură definitorie tradiţia, care se identifică cu „conservatorismul, rigiditatea şi localismul” .
   Modernitatea reprezintă opusul tradiţionalităţii, operând cu valori, principii, norme, caracterizate prin „flexibilitate, individualism, dinamism, universalism” .
   În cele două perioade istorice la care am făcut referire stilul de viaţă familială este foarte diferit. Astfel, în societatea tradiţională familia respecta cu stricteţe normele specifice majorităţii, în timp ce principiile, valorile reduse numeric sau ca identitate erau excluse, fapt care nu caracterizează şi modernitatea ce înglobează o varietate de stiluri de viaţă, fiecare individ fiind liber să adere la cel cu care este compatibil.
   Familia tradiţională situează în vârful ierarhiei valorilor „autoritatea” care revine bărbatului, acesta din urmă fiind considerat superior soţiei şi copiilor, familia contemporană promovând cooperarea, egalitatea, comunicarea între membrii familiei.
   În prezent, familia nu mai deţine „monopolul educaţiei tinerei generaţii” în desfăşurarea procesului educaţional fiind implicate şi persoane extra-familiale.
   Spre deosebire de familia tradiţională, în ziua de azi se acordă o importanţă sporită şcolarităţii, părinţii manifestându-şi interesul şi concentrându-şi eforturile în vederea sprijinirii activităţii şcolare a copiilor lor. În trecut, atitudinea părinţilor faţă de şcoală era una de ignorare, de subestimare, copiii fiind adesea folosiţi de părinţi în activităţile gospodăreşti.
   Modernitatea a adus cu sine o modificare a rolurilor parentale în raport cu îndeplinirea atribuţiilor educative. Astfel, dacă în trecut sarcina creşterii şi educării copiilor revenea femeii, bărbatul având obligaţia de a asigura echilibrul economic al familiei, astăzi se pune problema egalităţii de gen, a afirmării profesionale a femeii. În prezent ambii părinţi sunt implicaţi în egală măsură în procesul de creştere şi educare a copiilor.
   Dacă în familia tradiţională copilul era în centrul atenţiei familiale, aceasta din urmă fiind preocupată de asigurarea unor condiţii optime creşterii şi educării lui, astăzi se pune accent pe importanţa interrelaţionărilor dintre membrii familiei, aceştia regăsindu-se în ipostaza de parteneri pentru reuşita socială.
   Tradiţionalismul se identifică cu o atitudine de „indiferenţă” maternă, atitudine justificată de lipsa condiţiilor necesare asigurării unui trai satisfăcător pentru copii. Astăzi se poate vorbi de o exagerare a grijii şi afecţiunii materne.
   Propriu societăţii contemporane este şi desacralizarea căsătoriei. Se constată o reducere a motivaţiei economice, o creştere a heterogamiei (origini sociale diferite ale partenerilor), scăderea implicării părinţilor în căsătoria tinerilor, declinul familiei nucleare bazată pe căsătorie, extinderea toleranţei faţă de noile forme de convieţuire. În societatea actuală se constată o scădere a numărului căsătoriilor şi o creştere alarmantă a numărului cuplurilor care trăiesc în concubinaj.
   În trecut „bărbatul muncea în afară, în timp ce femeia se ocupa de căminul ei” . Astăzi, ambii parteneri sunt salariaţi, femeile şi-au câştigat independenţa financiară şi preferă să se realizeze, iniţial profesional şi ulterior familial. Obţinerea autonomiei familiale de către femei, reduce motivaţia acestora de a se căsători legal, multe dintre ele alegând alternativa „unei căsătorii fără acte”.
   Un aspect care se impune a fi luat în considerare face referire la vârsta la căsătorie. În trecut fetele se căsătoreau la 16-18 ani iar băieţii între 20-25 ani. În prezent, se constată un decalaj de 4-5 ani comparativ cu societatea tradiţională, o cauză frecventă ce stă la originea modificării vârstei la căsătorie fiind creşterea proporţiei femeilor şcolarizate.
   Dacă în trecut menirea femeilor era de a naşte copii şi de a se ocupa de creşterea lor, dezvoltarea, educarea acestora, mersul la şcoală fiind considerat un lucru extremist, astăzi procentul femeilor cu studii superioare din România este de 41,3% din totalul persoanelor cu studii superioare. În ultimii trei ani, participarea şcolară a femeilor tinde să devină uşor ridicată comparativ cu cea a bărbaţilor.
   Începând cu anii 1970 familia nucleară tradiţională a înregistrat un declin semnificativ, proporţia acestuia fiind de 7-10% din totalul grupărilor familiale. O cauză principală în accentuarea acestui regres este creşterea numărului femeilor implicate în activităţi profesionale acest lucru având atât conotaţii pozitive, cât şi negative. Efectele pozitive specifice acestui feomen sunt : creşterea autonomiei financiare a femeilor, sporirea şanselor femeilor de a avea o carieră socială şi profesională, întărirea sentimentului de autoritate şi putere în cadrul familiei, creşterea încrederii în forţele proprii. Din categoria consecinţelor negative proprii fenomenului menţionat mai sus, amintim : diminuarea implicării femeii în viaţa familială, scăderea interesului şi a raportului afectiv necesar procesului de creştere şi educare a copilului.
   Implicarea femeilor în derularea unor activităţi extraprofesionale conduce la instalarea unor stări de oboseală şi nervozitate accentuată, cu repercursiuni asupra stării de sănătate şi implicit a vieţii de familie. Pe lângă activităţile profesionale, femeile trebuie să îndeplinească şi o parte din responsabilităţile pe care le exercitau în mod tradiţional, lucru care conduce la o stare accentuată de epuizare fizică şi psihică.
   Un rol esenţial în apariţia transformărilor specifice vieţii de familie l-a avut mişcarea feministă, apărută în a doua jumătate a secolului al XIX – lea şi care luptă împotriva opresiunii şi discriminărilor la care sunt supuse femeile, pentru dreptul femeilor de a exercita diverse profesii şi obţinerea egalităţii în viaţa politică.
   Un motiv de îngrijorare este determinat de numărul foarte ridicat de divorţuri care au loc în perioada contemporană. Unii cercetători din domeniul vieţii de familie susţin că familia suferă o decădere, că este supusă unui proces de schimbare. În unele societăţi „schimbarea se referă la trecerea de la familia lărgită, tradiţională, la familia nucleară; pentru societăţile dezvoltate schimbările privesc trecerea de la familia nucleară la o diversitate de modele familiale” .
   Familia monoparentală este frecvent întâlnită în zilele noastre desemnând „unitatea socială constituită din unul sau mai mulţi copii şi un singur părinte” . În societatea tradiţională monoparentalitatea era „dezaprobată” , iar indivizii care aderau la acest stil de viaţă erau excluşi din societate. În prezent s-a înregistrat o modificare a concepţiei vizavi de acest stil de viaţă. Monoparentalitatea nu mai este asociată cu un fapt extremist, iar riscurile de marginalizare a indivizilor care practică această formă de convieţuire s-a redus considerabil.
   Astăzi se consideră că o familie monoparentală este mult mai eficientă pentru copil decât o familie formată din ambii părinţi, dar care nu reuşesc să convieţuiască în relaţii armonioase.
   Tradiţionalismul pledează pentru o familie unită, chiar şi în condiţiile existenţei unor conflicte familiale existând opinia potrivit căreia copilul are nevoie de ambii părinţi. Această concepţie este valabilă şi în zilele noastre, însă majoritatea consideră că mai indicat este ca părinţii să se despartă în cazul în care sunt implicaţi într-o relaţie conflictuală, pentru că în acest fel copiii nu mai sunt obligaţi să participe zilnic la neînţelegerile dintre părinţi.
   În România în 1992 familiile monoparentale reprezentau 10% din totalul familiilor. Cercetările au demonstrat că cele mai multe familii monoparentale rezultă în urma divorţurilor, copiii încredinţându-se de regulă mamelor. În acest fel, ia naştere una dintre cele trei forme de familii monoparentale, şi anume: familia monoparentală formată din mamă şi copii.
   Monoparentalitatea rezultată din divorţ „este asociată cu o diminuarea a activităţii educative” . Mama este suprasolicitată material, afectiv, relaţional, nu mai reuşeşte să ofere timp şi atenţie copiilor, care ajung în situaţia de a se simţi părăsiţii, ignoraţi. Ea „reuşeşte cu greu să rămănă centrată asupra nevoilor copiilor”.
   Unele studii au demonstrat existenţa unei corelaţii foarte strânse între monoparentalitate şi abandon şcolar. Această legătură este dependentă de situaţia economică a familiei care la rândul său este subordonată statutului socio-profesional al mamei, puternic afectat în urma divorţului.
   Familia monoparentală formată din mamă şi copii se confruntă cu dificultăţi economice şi de socializare mai mari decât familiile complete, situaţia de monoparentalitate contribuind în mare măsură la modificarea funcţiilor specifice familiei. Astfel, funcţia economică este cel mai puternic afectată, mama fiind nevoită să-şi dubleze eforturile în vederea asigurării stabilităţii financiare a familiei, funcţia sexuală, reproductivă şi de socializare suferind şi ele schimbări esenţiale.
   Este adevărat că lipsa unui părinte favorizează apariţia dificultăţilor în exercitarea funcţiei educative, dar se constată că şi familia completă se implică tot mai puţin în îndeplinirea atribuţiilor educative.
   În urma unei analize clare a familiei monoparentale „mamă-copil”s-a ajuns la concluzia că principalele probleme cu care aceasta se confruntă vizează:
   • sfera financiară, copilul constituind în foarte multe cazuri un suport economic pentru familie;
   • sfera afectivă, se constată modificări a relaţiei mamei cu copilul, acesta din urmă fiind forţat de împrejurări la o maturizare timpurie.
   În cazul familiei monoparentale constituită din tată şi copii identificăm o mai mare stabilitate financiară comparativ cu forma de familie prevăzută anterior, o atenţie deosebită manifestând-o taţii singuri pentru fiicele lor în direcţia socializării şi dezvoltării lor sexuale. La polul opus se situează implicarea acestora în activităţi domestice.
   Situaţia de monoparentalitate poate să apară şi ca rezultat al unei sarcini nedorite intervenite la vârsta adolescenţei. Dacă în trecut o sarcină la vârsta adolescenţei era considerată o greşeală, astăzi tinerele aflate în situaţii similare se bucură de protacţie şi sprijin atât din partea familiei de origine, cât şi a instituţiilor specializate în acest sens. Parentalitatea la vârsta adolescenţei „favorizează” apariţia de abandon şcolar, tinerele aflându-se în imposibilitatea de finalizare a studiilor.
   Cea de-a treia cauză care determină apariţia familiei monoparentale este reprezentată de decesul unuia din părinţi. Decesul mamei este pentru copil un dezastru. „Copilul pierde prin moartea mamei o parte din el însuşi” . Durerea provocată de moartea mamei este cu atât mai intensă, cu cât vârsta copilului este mai mică.
   S-a demonstrat că un mare procent din minorii care abandonează şcoala sunt orfani. Moartea tatălui generează apariţia dificultăţilor financiare în cadrul familiei, creându-se astfel condiţii prielnice pentru instalarea abandonului şcolar. Tatăl asigură securitatea şi echilibrul în planul veniturilor familiale, dar rolul său nu se limitează la acest fapt. Decesul tatălui conduce la pierderea autorităţii asupra copilului, iar Burlingham şi Freud sunt de părere că moartea tatălui „favorizează” apariţia unor complexe de inferioritate la copil.
   O formă de convieţuire foarte frecvent întâlnită în societatea contemporană este concubinajul, definit ca fiind „relaţia dintre un bărbat şi o femeie care nu au ocrotire legală”. (I. Mitrofan, 1998) La această formă de convieţuire aderă din ce în ce mai multe persoane întrucât oferă următoarele avantaje: (Coleman J., Rotrin M.)
   • satisfacţie sexuală sporită;
   • un nivel de trai ridicat;
   • posibilitatea de dezvoltare a deprinderilor interpersonale;
   • o identificare mai clară a reacţiilor partenerilor în diverse împrejurări.
   Căsătoria deschisă face parte din categoria schimbărilor proprii socităţii contemporane. Ea face legătura între concubinaj şi familia nucleară, împrumutând din elementele specifice celor două forme de convieţuire. Căsătoria deschisă promovează valorile şi stilul de viaţă caracteristic concubinajului şi se aseamănă cu familia nucleară din punct de vedere legal şi structural. N. O’Neill şi G. O’Neill sunt de părere că „dragostea sexuală constituie nucleul şi raţiunea de a fi a acestei căsătorii”.(I. Mitrofan, 1998)
   Semi-căsătoria este frecvent întâlnită în cuplurile cu relaţii conflictuale. Copiii proveniţi din astfel de familii manifestă tulburări de comportament, de personalitate, sunt nevrotici, înregistrează rezultate şcolare slabe, în timp ce părinţii sunt implicaţi parţial în viaţa de soţ şi în exercitarea atribuţiilor educative.
   Pseudocăsătoria este o formă de convieţuire ce se bazează pe o serie de interese economice şi sociale, şi nu pe o relaţie afectivă între parteneri. Astfel de căsătorii sunt aranjate de părinţi pe baza unor înţelegeri cu caracter marital. Elementele care justifică menţinerea acestei forme de convieţuire sunt legate de problema locuinţei şi a bunurilor comune, la care se adaugă prezenţa copiilor care la rândul lor îşi însuşesc conduitele negative ale părinţilor.
   O formă de convieţuire specifică societăţii actuale este homosexualitatea. Deşi condamnată de Biserică, homosexualitatea a ajuns să fie recunoscută şi acceptată în numeroase ţări. Condamnată de egipteni, sirieni, evrei, ea a fost în Roma şi în Grecia antică o practică obişnuită. Raportul Kinsey afirmă că un bărbat din patru a avut o experienţă homofilă. În prezent, homosexualul nu este nevoit să-şi ascundă preferinţele sexuale, întrucât societatea actuală manifestă deschidere şi toleranţă faţă de orice formă de convieţuire.

   Societăţi tradiţionale Societăţi moderne
   1. număr de parteneri conjugali concomitenţi Unul(monogami
   Mai mulţi(poligami) Unul(monogami)
   2. alegerea paetenerului Alegerea făcută de părinţi sau rude pentru a întări puterea familiei Alegerea relati liberă făcută de parteneri
   3. rezidenţa Patriarhală, matriarhală, ambilocală Neolocală
   4. Relaţiile de putere Diferite grade de dominanţă a bărbatului
   (patriarhale) O mai mare apropiere de putere bărbat-femeie
   5. Relaţia părinţi-copii Autoritatea şi domnanţa părintească Mai mare toleranţă şi egalitate părinţi-copii
   6. funcţiile familiei Concentrarea pe protecţia grupului ca întreg Specialitate pentru a oferi un mediu de siguranţă creşterii copiilor şi suport emoţional membrilor familiei conjugale
   7. structura Extinsă nucleară

   Sursa: Petru Iluţ, Familia. Cunoaştere şi asistenţă

   3. Rolul părinţilor în familia contemporană

   Rolul parental este definit ca fiind „un ansamblu de comportamente (de îngrjire, supraveghere, educaţie) pe care părinţii le desfăşoară în raport cu copiii lor” , potrivit Codului familiei (art. 10) : „părinţii fiind datori să se îngrijească de persoana copilului”. Ei sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia.
   S-a ridicat întrebarea dacă calitatea de părinte este similară cu cea a unei profesii. Răspunsul este afirmativ cu deosebirea faptului că această „profesie” este obţinută fără examen de admitere. Ulterior însă, părinţii sunt supuşi unor probe atât de societate, cât şi de proprii lor copii. La fel ca în orice profesie este nevoie de vocaţie, dăruire, dragoste faţă de „obiectul activităţii” desfăşurate, „profesia de părinte fiind la îndemâna oricui”. (Constanţa Buzea, 1983)
   „Copiii tăi nu sunt copiii tăi.
   Ei sunt fiii şi fiicele vieţii care tânjeşte după ea însăşi,
   Ei vin prin tine, ei nu-ţi aparţin.
   Poţi să le dai dragostea ta, dar nu şi gândurile tale,
   Pentru că ei au propriile gânduri.
   Poţi să le adăposteşti trupurile, dar nu şi sufletele,
   Pentru că sufletele lor locuiesc în casa viitorului,
   Te poţi lupta să fii ca ei, dar nu încerca să-i faci ca tine.
   ………………………………………………………………
   Tu eşti arcul din care copiii tăi pleacă ca nişte săgeţi vii.” (J. Canfield, M. V. Housen, 1999).
   Părinţii sunt „principalii arhitecţi ai copilului” , în exercitarea rolurilor parentale fiind implicaţi în egală măsură ambii parteneri, fiecăruia revenindu-i o serie de atribuţii specifice.
   În cazul mamei, asumarea responsabilităţilor se realizează încă din perioada prenatală. Astfel se explică stabilitatea şi profunzimea relaţiei mamă-copil comparativ cu relaţia tată-copil. În perioada gestaţiei, produsul de concepţie se aflăî într-o dependenţă totală de organismul mamei. În momentul naşterii, prin secţiunea cordonului ombilical, „noul născut devine independent biologic, dar foarte dependent social de mamă” .
   Religia ortodoxă recunoaşte influenţa pe care o exercită mama asupra copilului în perioada sarcinii. „Dacă mama se roagă şi trăieşte duhovniceşte cât timp copilul este în pântecele ei, acesta se va naşte sfinţit”. Copilul găseşte în mamă nevoia de securitate şi echilibru, iar sfecţiunea maternă este „oxigenul psihic al copilului” .
   Încă din cele mai îndepărtate timpuri relaţia mamă-copil a fost supusă unor numeroase cercetări. Astfel, în 1968 Benson observa că în S.U.A. numărul cercetărilor ce vizau relaţia mamă-copil era de 15 ori mai mare decât cele destinate relaţiei tată-copil.
   Mama îndeplineşte un rol considerabil în însuşirea deprinderilor intelectuale de către copil. În acest sens, sunt luate în considerare următoarele variabile : „QI-ul mamei, atitudinile sale educative, trăsăturile sale de personalitate”. (Pourtais şi Desmet, 1989) Studiile asupra coeficientului de inteligenţă al mamei şi copilului pun accent pe rolul inteligenţei în dezvoltarea copilului, iar „limbajul constituie o punte de continuitate între mamă şi copil”(E Vrăjmaş, 2002), acesta din urmă însuşindu-şi limbajul folosit de mamă.
   Mama este prima persoană cu care copilul interacţionează, şi nu este deloc de neglijat dacă această relaţie este „crispată sau relaxată”. (P. Osterrieth, 1973) Dacă ulterior, copilul va fi incapabil să relaţioneze cu alte persoane, răspunzătoare de acest lucru ar putea fi mama care nu a oferit suficientă atenţie şi afecţiune copilului.
   Decesul mamei este foarte greu de suportat de copil. Moartea mamei generează apariţia sentimentului de insecuritate la copil şi „favorizează” apariţia deficienţelor fizice, afective şi intelectuale.
   Studiile au demonstrat că dezvoltarea copilului este mult mai eficientă atunci când este supravegheat de mamă, decât în caz contrar. În 1951 Borolby a concluzionat că „dragostea mamei este la fel de importantă pentru sănătatea copilului cum sunt vitaminele şi proteinele pentru sănătatea fizică”
   Pentru îngrijirea maternă corespunzătoare, Borolby a identificat următoarele caracteristici :
   – afecÅ£iune maternă;
   – ataÅŸament;
   – îngrijirea copilului în propria casă;
   – o relaÅ£ie cu o singură persoană;
   – o relaÅ£ie continuă.
   Copilul are nevoie de afecţiune, ataşament, absenţa acestui comportament conducând la dezvoltarea unor conduite antisociale la copil.
   O relaţie continuă între mamă şi copil, permite o supraveghere şi observare permanente a dezvoltării fizice, psihice, intelectuale a copilului. Se recomandă ca procesul de creştere şi educare a copilului să se realizeze în „sânul” familiei, rezultatele acestui proces fiind mult mai eficiente în acest caz decât dacă atribuţiile educative ar fi preluate de instituţii specializate în acest sens.
   Dacă mamele ar lua în considerare în procesul de îngrijire şi educare al copilului caracteristicile menţionate mai sus, atunci derularea acestuia s-ar realiza cu o mai mare eficienţă şi rezultatele ar fi pe măsură. Din nefericire, nu puţine sunt cazurile în care mamele îşi neagă feminitatea, resimţind-o ca pe o „inferioritate” .
   În exercitarea rolurilor parentale o contribuţie semnificativă este adusă şi de tată. „Tatăl are rolul de a echilibra relaţiile din familie, fiind reprezentantul autorităţii” . Figura tatălui se fixează mai târziu în conştiinţa copilului, acesta întărind sentimentul de securitate şi protecţie atât la mamă cât şi la copil.
   În trecut, tatăl era reprezentantul autorităţii, ocupând cea mai înaltă poziţie în ierarhia puterii. În această perioadă mamei îi revin „detaliile cotidiene” (Stănciulescu, 1997), în timp ce tatăl este „pilonul” în educaţia copilului.
   Începând cu secolul al XIX-lea s-a înregistrat un declin al autorităţii paterne, constituindu-se o participare activă a tatălui la desfăşurarea porcesului de îngrijire, educare a copilului. De fapt, implicarea tatălui începe încă din perioada de sarcină a partenerei sale, „el manifestând un interes activ pentru făt şi acompanierea mamei pe parcursul procesului de naştere”. (Gauthier, 1987)
   Sec. XX se confruntă cu apariţia unei noi etape în evoluţia familiei, etapă caracterizată prin faptul că diferenţierea feminin/masculin nu mai urmează axa afectivitate/autoritate. Toate studiile întreprinse în domeniul rolurilor parentale demonstrează o implicare mai mare a mamelor comparativ cu a taţilor în procesul de creştere şi educare a copiilor.
   În îndeplinirea responsabilităţilor educaţionale Kellerhals şi Montandou afirmă că mama este actorul principal „singură sau în colaborare cu soţul”. În domeniul comunicării este ştiut faptul că procesul comunicaţional atinge cote satisfăcătoare în cazul mamă-copil, în timp ce relaţia de comunicare tată-copil este carenţială. Prezenţa mamei alături de copil are o însemnătate crucială în dezvoltarea ulterioară a acestuia, dar nici contribuţia tatălui nu este de neglijat în acest sens.
   Carenţa paternă are adeseori la origini premisa că educaţia copilului intră în atribuţiile mamei. Sub acest pretext, taţii îşi permit să se sustragă uneori de la aceste responsabilităţi, pentru a se dedica „treburilor serioase”, când în realitate, participarea lor la procesul educativ este esenţial de la cea mai fragedă vârstă a copilului.
   „Aşa cum trebuie să existe doi oameni care trebuie să conceapă un copil, tot astfel trebuie să existe doi care să ajute copilul să se realizeze ca om”. Astfel că, tatăl consideră că momentul potrivit în exercitarea atribuţiilor educaţionale se situează în jurul vârstei de 9-10 ani a copilului, trecând cu vederea faptul că, în acest stadiu personalitatea copilului este deja modelată. El va fi perceput ca un străin de copii, uneori va fi detestat şi ignorat. Carenţa paternă intervine şi în condiţiile divorţului sau decesului patern, acestă din urmă situaţie fiind profund resimţită de copil. În aceste condiţii mama încearcă să suplinească şi rolul tatălui, adoptând de cele mai multe ori atitudini supraprotectoare faţă de copil, atitudine care se înscrie în categoria erorilor educaţionale. Părinţii îşi îndeplinesc în mod eficient atribuţiile şi rolurile în familie atunci când asigură copiilor condiţiile necesare unei dezvoltări armonioase, atunci când reuşesc să-i cunoască în toate etapele dezvoltării lor, când colaborează frecvent cu şcoala şi-şi responsabilizează copiii pe măsura puterii lor.

6. Jorjel zice pe November 17th, 2010 la ora 11:51 am :
   

   @Elisabeta: Multumesc din nou! Acum imi trebuie doua nopti de insomnie. 😀 Pana imi vine randul sigur reusesc sa le pun cap la cap. 😛

7. Elisabeta zice pe November 17th, 2010 la ora 11:59 am :
   

   Si tot prin fisierele mele am gasit si restul capitolelor.
   CAPITOLUL 3. Funcţia educativă a familiei

   3.1 Sistemul familial şi educaţia

   Familia reprezintă o formă de organizare caracterizată prin integritate, un mediu moral şi afectiv, o structură bio-psiho-socială generatoare de continuitate şi afirmare deplină a fiinţei umane, un mod de intermodelare şi sincronizare, unitate de interacţiuni şi intercomunicări personale, un cadru care asigură crearea şi menţinerea echilibrului psihic.
   Similar cu alte instituţii sociale majore, familia, indiferent cum este organizată ea în cadrul diferitelor culture, reprezintă un grup de statute, roluri şi valori necesare unor importante scopuri sociale. Acestea includ controlul social al reproducerii, socializarea noii generaţii, precum şi integrarea acestora în instituţii. Însă, abilităţile familiei de a împlini aceste scopuri sunt foarte mult influenţate de schimbarea social rapidă. Astfel, după cum se întâmplă şi în alte instituţii, familia trebuie să se adapteze continuu acestor schimbări, să le cunoască, să le vină în întâmpinare, să le stimuleze ori dimpotrivă, să le evite ori să le stăpânească.
   Familia reprezintă o grupare social fundamental, care are următoarele caracteristici:
   1. existenţa unui anumit număr de persoane
   2. intemeierea ei se realizează pe baza căsătoriei
   3. pe membrii unei familii îi unesc drepturi şi obligaţii
   4. între membri există relaţii natural-biologice, psihologice, morale şi juridice
   5. familia asigură un climat psihosocial adecvat
   6. existenţa unor norme şi reguli privind conduita partenerilor.
   Asemenea caracteristici şi altele impun familiei o dinamică proprie ce favorizează anumite modificări în interiorul său şi, totodată, în relaţiile sale cu exteriorul.
   Familia este cadrul natural în care se formează personalitatea copiilor, dar şi un factor de perfecţionare a personalităţii părinţilor, chiar dacă funcţia esenţială este asigurarea securităţii membrilor săi şi educarea copiilor, în acest cadru aceştia dobândesc limbajul, obiceiurile şi tradiţiile grupului. Ei îşi formează personalitatea, caracterul şi trec de la egoism la altruism, prin jocul imitării şi identificării cu părinţii. Calitatea dezvoltării copilului depinde de valorile cultivate în familie, iar coeziunea sa este un factor important în evoluţia ulterioară a membrilor săi.
   Considerată drept spaţiul cel mai profund de relaţii afective, un refugiu din calea adversităţilor, familia este şi cel mai active centru de agresivitate, poate şi pentru că aici fiecare îşi poate dezveli adevărata faţă a personalităţii sale. (C. Păunescu., 1994, pag. 90). Autoritatea este tot atât de nafastă ca şi neintervenţia: într-un caz se creează situaţii frustrante, de unde decurg o agresivitate refulată şi anxietate, în celălalt caz se ajunge la insecuritate, lene şi răsfăţ.
   Atmosfera familială prezintă o importanţă deosebită între cauzele manifestării agresive la copil, conform căruia Andre Berge sublinia: mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuinţelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector, dublă condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe sine, să se situeze în raport cu ceilalţi (Berge A., 1970, pag. 28).
   Există climate familiale constant agitate sau constant calde, climate de armonie ori climate de neinţelegere, climate de solisaritate sau de ostilitate. Există climate senine, aşa cum există şi stări permanente de tensiune care se pot datora şi copiilor, dar care depind esenţial de tonalitatea de fond imprimată de părinţi, de capacitatea lor de a înţelege şi îndruma copiii. Un mediu familial frământat de tensiuni, deformat de defectele părinţilor, de viciile sau neinţelegerile lor, de certuri. De acte de violenţă, distorsionat prin lipsa mutual de afecţiune a membrilor săi, constituie un mediu traumatizant pentru conştiinţa copilului. Conform lui C. Păunescu, în aceste medii copiii devin, în primul rând, nişte acumulatoare suprasaturate de traumatisme neuro-psiho-afective care, vor pune în circulaţie la adolescenţă dar mai ales la vârsta adultă, o mare cantitate de elemente inflamatoare agresive (1997, pag. 93).
   Climatul familial depinde într-o mare măsură de felul în care sunt satisfăcute:
    trebuinţele fundamentale: fiziologice şi de securitate;
    nevoile psihice: proprietate, stimă, apreciere, cognitive şi estetice;
    metanevoile: împlinirea sinelui – al realizării la maximum a potenÅ£ialului, de a fi ceea ce poate fi în raport cu:
   – posibilităţile ÅŸi
   – disponibilităţile
   Celei din urmă i-a fost adăugată şi trebuinţa de transcendere, de depăşire a lumii empirice, de trecere dincolo de lumea material (Maslow, apud Petroman P., 2002). Acestea, implementarea lor determină echilibrul biologic şi psihic al individului şi armonia convieţuirii în familie, iar necompensarea lor generează stări de încordare şi tensiune ce afectează echilibrul individual şi armonia diadei.
   Climatul familial coerent, echilibrat, securizant satisface trebuinţele de siguranţă, dragoste, afirmare, trebuinţele de apartenenţă şi prestigiu. Anumite evenimente stresante, neinţelegeri, eşecuri, boli, pun la încercare unitatea, echilibrul şi armonia vieţii de familie, dar resursele de coeziune, izvorâte din calitatea de fond a relaţiilor interpersonal, permit depăşirea situaţiilor de impas, restabilirea unităţii şi echilibrului.
   Familia este cel mai apropiat şi adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă şi conativă a personalităţii copiilor, climatul devine cadrul de ambianţă materială, spirituală, morală în care se vor forma copiii. De aceea, carenţele materiale, spirituale, morale ale mediului familial influenţează negative dezvoltarea psihocomportamentală şi social a copiilor, mai cu seamă când aceste carenţe generează un mediu instabilizat şi agravat de tensiune şi conflict, de desertism familial, prezent în forme uşoare în familiile organizate juridic (familii problemă) şi în forme severe în familiile dezorganizate.
   Aşadar, climatul familial reprezintă ambianţa intelectuală şi etică ce domneşte în sânul unei familii. Atmosfera de înţelegere, securitatea afectivă, relaţiile umane instituite diacronic, armonia şi echilibrul contribuie la sporirea eficienţei, menţinerea şi consolidarea familiei, spre deosebire de antonimele lor coroborate cu anumite sentimente de frustrare şi de insecuritate care o deteriorează treptat şi conduce, de cele mai multe ori la denuclearizarea familiei.
   De regulă, cei mai mulÅ£i copii cu rezultate slabe la învăţătură trăiesc într-un climat psihologic deteriorate – neinÅ£elegeri între parteneri, ostilitatea învăţătorului, batjocura din partea colegilor ÅŸ.a. De aceea, indiferent de natura familiei, crearea climatului favorabil menÅ£inerii ÅŸi consolidării cuplului, procreării, naÅŸterii, creÅŸterii ÅŸi formării din toate punctele de vedere a copiilor, este ÅŸi trebuie să fie în atenÅ£ia familiei, eventual a consilierului. Unde nu este înÅ£elegere, colaborare, coordonare în tot ceea ce se întreprinde, apare ori poate apare pericolul deteriorării climatului afectiv ÅŸi, în cele din urmă a destrămării familiei.
   Familia ca unitate educativă urmăreşte nu atât acumularea de cunoştinţe de tip enciclopedic, ci prioritar:
   – dezvoltarea facultăţilor de comunicare: a asculta, a înÅ£elege, a se exprima;
   – concomitent a unor facultăţi intelectuale
   – formarea personalităţii copiilor, pregătirea lor pentru ÅŸcoală, indiferent de gardul său
   – depistarea unor predispoziÅ£ii, chiar aptitudini, implicarea în cultivarea lor ÅŸ.a.
   Acestea şi altele vor fi urmărite apoi în şcoală, evident stimulate, cultivate şi dezvoltate gradual, sistematic, ştiinţific şi desăvârşite alături de familie (Bontaş I., 1995).
   3.2. Carenţe în climatul familial

   Climatele familial carenţiale prezintă riscul de a defavoriza sau împiedica evoluţia normal a copiilor. În intervenţia profilactică şi terapeutică, cunoaşterea caracteristicilor diferitelor tipuri de climate familial este utilă în vederea prevenirii şi remedierii relaţiilor conflictuale defavorabile echilibrului diadei.
   Dintre tipurile de climate familial conflictuale remarcăm următoarele:
    rigid – sever, închistat;
    libertin – liberal, în afara unui control riguros
    anxiogen – neliniştit, îngrijorat;
    naiv – nevinovat, simplu, ingenuu;
    conflictual – produs de un conflict, animozitate
    dezorganizat – neorânduit
   Climatul familial rigid se caracterizează prin excesul de severitate manifestat la unul dintre părinţi sau chiar la amândoi. În anumite limite severitatea înseamnă ordine, disciplină şi duce la statornicia respectării normelor de familie şi chiar asigură unitatea şi echilibrul acesteia. De aici, se poate afirma că din aceată perspectivă, severitatea poate fi constructivă, dacă este exprimată pe fondul unor bune intenţii şi credinţe ale spiritului de discernământ, ale inteligenţei sau pe fondul dragostei altruiste. Din acest punct de vedere, severitatea devine un cadru favorabil ce poate duce la maturizarea psiho-socială a copiilor pe care îi pregăteşte pentru responsabilităţile vieţii. Aspectul negative îl constituie excesul de severitate pe fondul orgoliului, autoritarismului ori rigidităţii ce poate duce la o atmosferă de tensiune, opoziţie, suspiciune sau conflict.
   Excesul de severitate exercitat asupra unei persoane poate face ca aceasta să devină timidă, suspicioasă, anxioasă, lipsită de încredere în sine ori în semeni sau, dimpotrivă, poate ajunge o persoană revoltată ce ripostează ori se opune prin tăcere. Autoritarismul şi puterea exagerată, corolar al excesului de severitate pot determina o prelungire a stării de dependenţă faţă de părinţi şi reticenţă în afirmarea sau exprimarea de sine a copiilor.
   Într-o atmosferă de tensiune şi conflict apar confruntări mai mult sau mai puţin violente de opinii şi mentalităţi încât dialogul firesc se poate transforma într-un conflict între generaţii, un fenomen frecvent la vârstele pubertăţii şi adolescenţei. Dacă la aceste vârste copiii au nevoie de dragoste, înţelegere, unele concesii, îndrumare consecventă, echilibrată şi inteligentă, într-un climat familial rigid toate acestea vor fi prejudiciate şi vor genera lipsă de încredere în sine, o teamă de nereuşită şi sancţiune, stări conflictuale demobilizatoare ce vor conduce în final la o lipsă de maturitate a copilului.
   Părinţii, pentru a preveni sau corecta aceste consecinţe, vor trebui să-şi tempereze atitudinile de severitate excesivă, să conştientizeze necesitatea cunoaşterii copiilor pentru a-i putea îndruma cu înţelegere, calm şi fermitate. În legătură cu programul zilnic, cu activitatea de învăţare ori de petrecere a timpului liber, exigenţele se impun firesc prin argument convingătoare, dar neostentative. Prin aceasta, stările de tensiune şi conflict, tendinţele de autoizolare şi instrăinare sau schimbul de replici ireverenţioase se pot preveni iar înţelegerea pentru un eşec temporar (exemplu: o nereuşită la examen) îi poate reda copilului încrederea în sine, îi poate stimula şi încuraja iniţiativa faţă de învăţare.
   Ironia, dispreţul şi ameninţarea faţă de un eşec sunt atitudini cu un efect mai puţin benefic şi mai puţin constructive care stimulează sau întreţin spiritual de frondă şi unele capricii ale vârstei ce se pot stabiliza. Concesiile ce pot apărea se fac cu intenţia de a redresa anumite devieri temporare de comportament, de a stimuli comunicarea pozitivă cu copiii care trebuie să-i simtă pe părinţi alături de ei, îndeosebi, în momentele dificile ale viaţii. De aceea, decizia cu privire la opţiunea şcolară şi profesională trebuie să fie rezultatul aprecieii juste a capacităţilor, aspiraţiilor, şanselor de reuşită a copiilor şi nu doar un verdict inflexibil. Cultivarea spiritului de independenţă, a hotărârii şi încrederii în sine îl va pune pe copil, de timpuriu, în situaţia de a decide.
   După cum se ştie, pentru a institui un climat favorabil, părinţii trebuie şă dea dovadă de flexibilitate care este o aptitudine ori o proprietate a conduitei ce rezidă în uşurinţa de a sesiza datele, faptele şi întâmplările din unghiuri diferite, de a imagina soluţii în rezolvarea amiabilă a unei problem, eventual conflict, fără a-l lăsa să se acutizeze. Concomitent, psihologii discută despre flexibilitatea gândirii în raport cu modul de soluţionare a unor problem, cu diferite sarcini perceptive ori cognitive. Ea apare cu denumirea de aptitudine, de factor sau de component în definirea inteligenţei fluide, opusă celei cristalizate (la R.B. Cattell şi J.L. Horn) ori de gândire divergent opusă celei convergente (la J.P. Guilford) ori ca o componentă a creativităţii (la Al. Roşca).
   Climatul familial libertin creează o atmosferă lejeră, neconvenţională, concesivă, de laissez-faire. Membrii familiei sunt independenţi şi detaşaţi, se acceptă reciproc şi adoptă, în general, atitudini tolerante. Partenerii se înţeleg în orice situaţie, îşi accept propriile obligaţii sau capricii, după cum se pot neglija reciproc. De fapt, această comportare după bunul plac poate duce la neglijare, în final, la refuzul obligaţiilor de convieţuire familial. Lipsa de supraveghere a copiilor, lipsa de interes în ceea ce priveşte educaţia lor (lăsată la îndemâna bunicilor sau a altor rude) la vârste la care ei au nevoie de îndrumare şi interes, chiar fermitate pot aduce prejudicii maturizării lor psiho-sociale.
   La vârste mai mari, independenţa excesivă poate acţiona pe doua planuri: autonomia poate constitui un sprijin pentru a se realiza în viaţă prin forţe proprii, cu inteligenţă şi spirit de discernământ sau, la fel de bine, această autonomie îi poate deruta şi-i va face sugestibili, încât pot devein victimele nonconformismului social şi delincvenţei, uneori şi prin prisma rezultatelor şcolare şi profesionale sub nivelul capacităţilor şi aspiraţiilor lor. Un astfel de climat prezintă riscul întârzierii sau chiar împiedicării maturizării sociale prin preocuparea excesivă a părinţilor pentru ei înşişi încât sentimental de apartenenţă faţă de familia de origine se poate transforma într-unul de jenă, în condiţiile unui abandon aparent datorita unei convieţuiri formale , ce afectează echilibrul biologic şi fizic, esenţial pentru dezvoltarea sentimentului de apartenenţă familial. De aici, sentimental de jenă se poate stabiliza sub forma unui complex de provenienţă, care va influenţa evoluţia ulterioară a copilului.
   Climatul familial libertine poate fi favorabil sau, dimpotrivă, defavorabil devenirii soţilor ori copiilor acestora, după cum acelaşi climat poate fi blocant sau creative. H.C.Triandis, arată că, în general, în colectivităţile mai mici, aşadar şi în familie, este mai bines să existe între parteneri o disonanţă moderată. Dar, formarea sa depinde de adoptarea motivaţiei de către membrii familiei. M. Roco (1976) vorbind despre climatul libertine optim la nivelul grupului mic, unde putem include şi familia, considera că, acesta este în funcţie de reglarea relaţiilor din sânul familiei în raport cu anumite valori, fapt ce îngăduie depăşirea compatibilităţilor ori incompatibilităţilor afective accidentale (Popescu-Neveanu, P.).
   Într-un asemenea climat, preponderant democratic, fiecare ştie ce face şi ce va face în perspectivă, de la mic la mare sau invers, ceea ce înlătură orice suspiciune şi instituie o atmosferă firească, în cadrul căreia fiecare face cât poate şi ce anume poate.
   Climatul familial anxiogen este corolarul unei atmosfere de încordare şi suspiciune, de permanent nelinişte cauzată în general, de teama de îmbolnăvire, de nereuşita şcolară/profesională, de relaţii nedorite cu alţii etc. Această ambianţă creează şi accentuează timiditatea, poate prelungi starea de dependenţă a copiilor, duce la neîncredere în sine şi în ceilalţi şi poate favoriza înclinaţia spre melancolie şi reverie.
   Faţă de buna intenţie de a obţine performanţele dorite prin îndrumarea şi controlul copiilor cu rezultate pozitive în organizarea regimului de viaţă şi a stilului de învăţare prin stimularea perseverenţei în a atinge performanţele dorite, totuşi nu trebuie uitat faptul că opţiunile de viaţă, convingerile se pot construe cu spirit de discernământ şi capacitate de selecţie pe care copiii le pot poseda independent de carenţele mediului familial.
   Neîncrederea în evoluţia favorabilă a situaţiilor nedorite, impresia că se poate întâmpla numai ceva rău, periclitează dezvoltarea din perspective maturizării psihosociale şi dacă anxietatea se instalează ca stare patologică poate genera psihoza, boală ce intră sub incidenţa tratamentului psihiatric. De aceea, limitarea la maximum a anxietăţii este necesară şi se poate realize prin conştientizarea stării şi a consecinţelor negative, prin dezvoltarea spiritului de discernământ şi a obiectivităţii, prin analiza situaţiilor de viaţă şi prin autoeducaţie. În general, conştientizarea anxietăţii este realizabilă prin intervenţia iniţială a unui factor exterior familiei (rude, prieteni, educatori), prin sugestia adresată părinţilor faţă de posibilitatea remedierii stării de încordare nejustificată şi demobilizatoare.
   Climatul familial naiv este creat de părinţii insuficient maturizaţi social pentru a-şi asuma obligaţiile convieţuirii în cuplu şi responsabilitatea creşterii şi educării copiilor. În general, aceste relaţii se destramă frecvent prin desfiinţarea căsătoriei sau prin divorţ, iar lipsa autonomiei material prin dependenţa de părinţi şi, în cazuri limită, refuzul de a munci, creează neînţelegeri şi conflicte ce se repercutează îndeosebi asupra copiilor. Imaturitatea socială şi infantilismul ce caracterizează adulţii angrenaţi în această relaţie nu sunt determinate doar de vârsta timpurie a stabilirii legăturii, ci şi iresponsabilităţii de care dau dovadă, îndeosebi, cu privire la educarea copiilor. Într-un astfel de mediu, aceştia sunt neglijaţi, abandonaţi, existenţa le este ameninţată şi de cele mai multe ori rudele sau vecinii apelează la autoritatea tutelară pentru a-i salva încredinţându-i spre creştere sau educare altor persoane sau spre instituţiile de ocrotire.
   Redăm în continuare părerile unor părinţi cu privire la climatul familial naiv:
   – un climat simplu, în general, neprefăcut. Atât de simplu, încât devine ori are ÅŸansa să devină simplist, copilăresc. El este intrinsec familiei sau familiilor constituite prin căsătoria imatură a partenerilor.
   – o asemenea familie ignoră legile ÅŸi normele ce stau la baza sa, eludează proporÅ£iile, încalcă cerinÅ£ele bunului simÅ£, aproape întotdeauna din neinÅ£elegere, necunoaÅŸtere. Partenerii sunt atât de naive încât calcă în picioare normalitatea, fapt ce are de cele mai multe ori repercursiuni asupra educaÅ£iei copiilor. Acestea sunt familiile supranumite copii cu copii.
   – climatul naiv trebuie corelat, după opinia mea, cu însuÅŸirea de a fi naiv, fapt ce se concretizează în ceea ce numim în limbaj obiÅŸnuit nevinovăţie, ingenuitate, candoare, este vorba mai mult despre o prostie nevinovată, fiindcă partenerii în imaturitatea lor nu ÅŸtiu nici ce fac, nici ce vor, ei fac ce să facă, de regulă fără finalitate.
   În consecinţă, un asemenea climat dăunează deopotrivă partenerilor şi copiilor, dacă aceştia au apărut. Într-o atare ambianţă au loc ciocniri între motive, tendinţe, interese, atitudini opuse, greu de conciliat.
   Climatul familial conflictual este generat de repetatele neînţelegeri din familie determinate de diferite aspect, cum ar fi: administrarea bugetului, neglijarea relaţiilor conjugale, inconsecvenţa în educaţia copiilor, alcoolismul, drogurile etc. Revendicările şi confruntările contradictorii, consecinţele acestui ambient conduc la replici irevenţioase şi la violenţă. Convieţuirea în acest tip familie, devine nu doar o formalitate, ci şi o stare de stres pentru fiecare membru al familiei.
   Copiii sunt traumatizaţi de conflicte, se plasează de partea unuia sau altuia dintre părinţi şi adoptarea unei poziţii face ca ei să-i judece, dar în egală măsură să şi sufere din cauza lor. Părinţii îşi neglijează copiii datorită preocupării faţă de situaţiile generatoare de conflicte, iar lipsa de control şi supraveghere, cu deosebire la vârstele critice când ei au nevoie de sprijin, îndrumare, dragoste şi înţelegere se repercutează negativ asupra performanţelor şi conduitelor. Marcaţi de conflictele familiale unii sunt copleşiţi de tensiunea ce predomină în familie, iar alţii evadează datorită preocupărilor şi relaţiilor extrafamiliale.
   Dacă unii sunt derutaţi, demobilizaţi în activitatea de învăţare alţii, dimpotrivă, învaţă cu stăruinţă, cu dorinţa realizării de sine prin profesiune. Dacă unii îşi construiesc atitudini pesimiste cu privire la convieţuirea prin căsătorie în viitor, alţii, din contră, speră într-o viaţă de familie proprie echilibrată şi armonioasă.
   ÃŽntr-o atare ambianţă au loc ciocniri între motive, tendinÅ£e, interese, atitudini opuse, greu de conciliat, mai întotdeauna ireconciliabile. De regulă, stările conflictuale de la nivelul cuplului izbucnesc într-un anumit moment ori, ceea ce este ÅŸi mai grav, sunt persistente, de durată ÅŸi înveninează viaÅ£a partenerilor, în egală măsură a copiilor. ÃŽntr-o asemenea familie se ivesc stări tensionale, frământări interminabile care pot dobândi o formă dramatică. ÃŽn atare moment e normal ca unul din parteneri să renunÅ£e, eventual, după o consiliere, amândoi, dacă există posibilităţi care fac posibilă depăşirea stărilor conflictuale în favoarea tendinÅ£elor cu semnificaÅ£ie superioară. ÃŽn timp s-a considerat că există trei tipuri de conflicte – acestea pot apare ÅŸi în cadrul familiei-cognitive, motivaÅ£ionale ÅŸi afective (V.Pavelcu) toate ÅŸi fiecare factori ai tensiunii dintre soÅ£i, respective membrii familiei.
   Pe o altă coordonată, Kurt Lewin, luând în consideraţie tensiunile de atracţie sau apetenţă şi de respingere ori repulsie identifică următoarele forme ale conflictului:
   o atracţie- atracţie
   o respingere-respingere
   o atracţie careia i se opune o respingere şi
   o respingere contracarată de o atracţie
   Ceea ce se impune a fi reţinut este faptul că orice conflict, inclusiv cele din cadrul familiei, poate fi manifestat între dorinţă şi o exigenţă morală ori între două sentimente contrare, sau latent care se poate exprima într-o manieră deformată în conflictul manifest şi să se traducă, cu deosebire, prin formarea de simptome, de dezordine ale conduitei şi tulburări de character. La nivelul grupului, respective al familiei, conflictele sunt, de cele mai multe ori inter-individuale: soţ-soţie, soţie-părinţi, soţie-socri ş.a.m.d (Popescu Neveanu).
   Climatul familiilor dezorganizate favorizează un mediu de viaţă dificil, neglijent, tensionat, traumatizant. Dintre cauzele dezorganizării familiei remarcăm: decesul, despărţirea, divorţul. Atmosfera familial încordată, apăsătoare pentru fiecare membru face ca, în general, conflictele să se acutizeze şi poate conduce la traumă. Alte evenimente, cum ar fi dezechilibrul financiar, suferinţa pierderii din cauza decesului unei persoane apropiate, decepţia dezmembrării familiei şi consecinéle sale (partajul bunurilor, separarea copiilor etc. se pot solda cu aceeaşi stare de tensiune care traumatizează. Copiii implicaţi în neînţelegerile şi conflictele familial adoptă poziţii în favoarea unuia sau altuia dintre părinţi, se despart, regret sau se bucură de separarea faţă de acesta prin detensionare şi evitarea unui climat violent datorită acestui fapt. Tensiunile şi conflictele intens trăite de copii conduc la derută şi demobilizare, decepţie şi revolt. Mai mult, în colectiv se simt timoraţi, complexaţi, fără dispoziţia de a învăţa sau a se juca.
   Schimbările modului de viaţă prin recăsătorie ÅŸi combinarea copiilor din căsătoriile anterioare creează complicaÅ£ii ce au consecinÅ£e negative asupra echilibrului psihic. ÃŽn aceste familii, copiii suportă cel mai greu atmosfera tensionată, derutantă ÅŸi violentă iar dezorganizarea familiei determină în unele situaÅ£ii fenomenul de adultrism – o maturizare rapidă ÅŸi forÅ£ată, situaÅ£ie sau eveniment prin care unii nu-ÅŸi trăiesc copilăria, iar alÅ£ii ÅŸi-o trăiesc în mod eronat. O îndrumare consecventă a copiilor care să favorizeze cultivarea preocupărilor sau inclinaÅ£iilor, perseverenÅ£a în atingerea performanÅ£elor de reuÅŸită ÅŸcolar ÅŸi profesională, sunt câteva soluÅ£ii vizavi de pericolul constituirii complexului de provenienţă.
   Preocuparea pentru familia de provenienţă va fi o dominant marcată de decepÅ£ii ÅŸi regret, derută ÅŸi demobilizare – forme de manifestare a suferinÅ£ei morale. ConsecinÅ£a acestei situaÅ£ii va fi aceea că unii vor atinge pragul delincvenÅ£ei.
   Există situaţii în care, ajutaţi sau singuri, vor persevere în atingerea performanţelor de realizare social prin profesiune şi o viaţă de familie echilibrată.
   Aşadar carenţele mediului familial defavorizează dezvoltarea normal, echilibrată a copiilor, chiar dacă, fără să determine în exclusivitate consecinţe negative, nefaste asupra dezvoltării sub aspectul maturizării sociale, totuşi aceste carenţe prezintă un risc aparte: nerealizarea în perspectivă pe plan socio-profesional la nivelul capacităţilor şi aspiraţiilor, recurgerea la delincvenţă şi imitarea unor defecte şi vicii ale părinţilor. De cele mai multe ori, însă, aceste situaţii sunt infirmate. În asemenea situaţii este afectată şi integritatea psihică a partenerilor, aceştia nu sunt şi nici nu se pot manifesta în toată plenitudinea potenţialului lor. Repercursiunile sunt multiple, imprevizivile şi incalculabile.
   În fine, în raport cu toate cele afirmate, îndeplinirea cu success a funcţiilor familiei, responsabilităţilor acesteia, implicit respectarea riguroasă a unor cerinţe, din suita cărora consemnăm câteva:
   a. preocuparea continuă a părinţilor pentru a-şi stăpâni rolul, concomitant pentru a le oferi un model în sprijinirea dezvoltării personalităţii lor;
   b. constituirea, consolidarea şi afirmarea familiei ca un colectiv închegat, unit care să dispună de forţa socioeducativă necesară;
   c. studierea şi cunoaşterea de către părinţi a copiilor, totodată a îndatoririlor ce le revin în familie şi în afara ei;
   d. implicarea părinÅ£ilor în realizarea pregătirii psihopedagogice, după posibilităţi, ÅŸi, totodată, a obiectivelor tuturor dimensiunilor educaÅ£iei – intelectuală, moral-civică, estetica, fizică, profesională etc.;
   e. antrenarea copiilor, în raport cu stadiul, la viaţa şi munca variată a familiei, evitându-se situaţiile de a li se oferi totul de-a gata, de a le îndeplini toate trebuinţele numai de educatorii naturali;
   f. sprijinirea educaţilor în activitatea de învăţare în aşa fel încât părinţii să nu ajungă să le efectueze temele şi alte lucrări şcolare;
   g. orientarea părinţilor în domeniul acordării sancţiunilor pozitive şi negative în aşa fel încât ele să contribuie la optimizarea activităţii educative;
   h. să asigure condiţiile şi mijloacele indispensabile copiilor, fără a exagera în nici un caz;
   i. părinţii să-şi folosească autoritatea firească, raţională, umană în raport cu educaţii, ei trebuie ş] ştie că exagerările nu sunt folositoare, nici tolerate, nici exacerbate, totul să fie cu măsură;
   j. dragostea educatorilor trebuie să fie aceeaşi pentru toţi copiii şi pentru fiecare în parte;
   k. intervenţiile părinţilor vor avea în vedere şi relaţiile copiilor
   l. asigurarea colaborării permanente ÅŸi nemijlocite cu educatorii de profesie- educatoare, învăţător, profesori cu deosebire dirigintele clasei – participarea la acÅ£iunile organizate de ÅŸcoală (BontaÅŸ I., 1995, pag. 168-169).

   3.2.1. Influenţa climatului familial asupra dezvoltării copilului

   Familia constituie factorul principal al formǎrii şi socializǎrii copilului; este primul şi cel mai important intermediar în relaţiile copilului cu societatea. Familia exercitǎ cea mai persistentǎ influenţa în viaţa copilului, oferindu-i acestuia protecţie, afecţiune şi modele de integrare socialǎ.
   Rolul pǎrinţilor este hotǎrâtor, deoarece fiecare copil poate fi educat numai într-un mediu definit prin afectivitate şi dragoste; copiii lipsiţi de dragostea pǎrinţilor devin mai fragili şi mai vulnerabili decât cei cǎrora pǎrinţii le asigura un suport afectiv deplin. Caracterul afectiv al mediului familial trebuie completat cu cel protectiv, ce asigurǎ securitatea copilului în faţa pericolelor lumii exterioare, pregǎtindu-l pentru viaţa în colectivitate. Pe de alta parte, dependenţa afectivǎ exageratǎ poate impiedica procesul maturizarii şi al conturǎrii autonomiei şi independenţei.
   Larga majoritate a copiilor abandonaţi provin din familii dezorganizate sau aparent organizate, comportamentul deviant fiind adesea un mod de manifestare ce mascheazǎ existenţa unor serioase carenţe educative.
   Existǎ însǎ şi copii şi tineri care s-au bucurat de condiţii educaţionale bune; ei aparţin categoriei greu educabile pentru care timpul mediu obişnuit afectat educaţiei şi instrucţiei nu a fost suficient şi, în consecinţǎ, mijloacele educative nu au fost adecvat adaptate.
   Provenind toţi din relaţii familiale abuzive, în care suferinţa fizicǎ şi morala constituie o regulǎ, copiii abandonaţi dezvoltǎ comportamente provocatoare, perturbate şi perturbante pentru ceilalţi. Ei sunt agresivi punând în funcţie tiparele comportamentale de rezolvare a conflictelor deprinse în familie.
   Factori care contribuie la abandonul copilului
    starea de sǎrǎcie a familiilor
    plecarea părinţilor în străinătate
    dezorganizarea familialǎ (familii monoparentale, parinţi alcoolici sau aflaţi în închisoare)
    nivelul scǎzut de educaţie al pǎrinţilor şi tutorilor, fapt care contribuie la mentalitǎţi şi modele culturale care favorizeazǎ munca copilului
    patologia psihicǎ a pǎrinţilor
    lipsa formelor alternative de învǎţământ pentru copiii care au abandonat şcoala
    mediul urban în care copiii şi uneori familiile acestora trǎiesc, mediu caracterizat printr-un grad mai redus de control sau suport social faţa de mediul lor rural de provenienţǎ
    lacunele de ordin legislativ, aplicarea defectuoasǎ a legislaţiei în vigoare, obstacole în eliminarea fenomenului
   Climatul educaţional familial cuprinde un ansamblu de stǎri psihice, modul de relaţionare între membrii ei, atitudini ce caracterizeazǎ grupul familial într-o perioadǎ mai mare de timp. Unele metode educaţionale pot avea consecinţe negative asupra procesului de formare a personalitǎţii copilului, în corelaţie şi cu climatul familial. O aceeaşi influenţǎ educativǎ exercitatǎ într-un climat bun va avea cu totul alte efecte decât atunci când este exercitatǎ într-un climat educaţional rǎu sau negativ, bazat pe relaţii conflictuale, pe ignorarea totala a particularitǎţilor individuale ale copilului.
   Un climat familial negativ poate fi caracterizat prin:
   – lipsa de autoritate
   – lipsa de acord între pÇŽrinÅ£i asupra problemelor de autoritate
   – lipsa de calm ÅŸi stabilitate în comportamentul pÇŽrinÅ£ilor
   – intoleranÅ£a pÇŽrinÅ£ilor faţǎ de anumite comportamente ale copilului care tulburÇŽ atmosfera familialÇŽ, intoleranÅ£a faţǎ de zgomot ÅŸi dezordine, faţǎ de nesupunere ÅŸi lipsa de respect
   – pedepse corporale ÅŸi privaÅ£iuni
   – intervenÅ£ii verbale sub forma ridicÇŽrii vocii ÅŸi ameninţǎrilor
   • lipsa de autoritate a pǎrinţilor
   Părinţii care nu se înţeleg, se ceartǎ mereu pe tema atitudinii ce trebuie adoptatǎ faţǎ de diverse fapte ale copilului sau faţǎ de capriciile lui, constituie un mediu neadecvat pentru dezvoltarea lui. Pe de altǎ parte copiii crescuţi într-un mediu prea protectiv, fǎrǎ nici o constrângere, avându-i mereu la dispoziţie pe ambii pǎrinţi pentru a le satisface şi cea mai mica dorinţǎ, vor deveni capricioşi, încǎpǎţânaţi, iar mai târziu nu vor putea suporta frustrǎrile inerente impuse de disciplină şi muncă. Scǎpaţi de sub controlul şi supravegherea pǎrinţilor, ei vor putea ajunge uşor sub influenţa grupurilor de delincvenţi.
   • Atitudinea rea, indiferentǎ a pǎrintelui
   O asemenea atitudine creeazǎ copiilor sentimentul cǎ sunt „ respinşi” de pǎrinţii lor, ei pot avea tulburǎri de comportament ca ostilitate, agresivitate, vagabondaj, furt. La şcoalǎ copilul „respins” este certǎreţ, brutal, nu suportǎ sa fie pus în situaţii de inferioritate la joc, este închis, murdar, neîngrijit, respins de colegi. Nefiind acceptat nici acasǎ, nici la scoalǎ, copilul cautǎ un alt grup în care sǎ fie primit şi sǎ se simta bine, grup care de multe ori este compus din copii ai strǎzii.
   • Atitudinea dominatoare, tiranicǎ a pǎrinţilor
   Atitudinea dominatoare manifestatǎ în cadrul familiei poate fi adoptatǎ de unul dintre pǎrinţi (cel mai frecvent de cǎtre tatǎ) sau de cǎtre ambii. Severitatea excesivǎ, cu multe rigiditǎţi, interdicţii însoţite de multe ori de brutalitate îşi lasǎ puternic amprenta asupra copilului. Copilul se supune mai greu unui pǎrinte tiran care îl ameninţǎ mereu cu bǎtaia. El va manifesta o agresivitate ascunsǎ, care se va exprima în atitudinea lui faţǎ de ceilalţi. Copilul unor pǎrinţi dominatori va fi adesea nervos, iritabil, cu explozii agresive, necontrolate. Astfel de copii vor nimeri uşor într-un grup antisocial, ai cǎror membri vor deveni pentru ei modele.
   • Atmosfera conflictualǎ în familie
   Existǎ unele familii care, deşi sunt organizate, se caracterizeazǎ prin accentuate stǎri conflictuale care pot fi de intensitate diferitǎ şi se pot întinde pe perioade variabile de timp. În astfel de familii copiii trǎiesc deosebit de intens orice eveniment intervenit între pǎrinţii lor, cu efect special asupra personalitǎţii copilului, prin devalorizarea modelului parental şi, totodatǎ, pierderea posibilitǎţii de identificare cu acest model.
   • Dezorganizarea familialǎ
   Studiile au arǎtat cǎ, în mare mǎsurǎ, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autoritǎţii pǎrinteşti, a controlului, ca urmare a divorţului, i-au determinat pe copii sǎ pǎrǎseascǎ familia şi sǎ ajungǎ în stradǎ. Divorţul pǎrinţilor este o consecinţǎ a unui climat familial perturbat, cu certuri, conflicte violenţe, alcoolism. Copilul, martor la toate acestea, poate dezvolta tulburǎri afective şi tulburǎri comportamentale ce conduc la neadaptarea socialǎ.

   3.3. Rolul familiei în integrarea copilului în societate

   Contactul dintre unitate şi cultură pe de o parte, şi copil, pe de altă parte, are loc mai întâi prin persoana părinţilor şi propriul lor cămin. Din acest punct de vedere se poate spune că însuşirile mediului familial acţionează ca un alimentator şi ca un organizator al personalităţilor fizice ale copilului.
   Posibilitatea de a observa acasă la el persoane care citesc, care ascultă discuri, care cântă la pian, care practică grădinăritul, care fac gospodărie sau gimnastică, nu este de loc un lucru indiferent pentru copil. Toate acestea se înfăţişează ca stimuli, ca activităţi la care el este mai mult sau mai puţin asociat, ca domenii ce se deschid în faţa trebuinţei sale de explorare. Nu este deloc indiferent, dacă tatăl se mulţumeşte să citească ziarul sau se dedică în faţa copilului, ori, şi mai bine, împreună cu el unei activităţi care îl pasionează, fie că e vorba de tâmplărie, de creşterea porumbeilor, de pescuitul cu undiţa sau de arheologie; de asemenea nu este indiferent, dacă mama se arată preocupată numai de gospodărie ori dacă ea citeşte copilului sau îl învaţă să cânte la instrumente.
   Există, fireşte, familii care nu îi iniţiază pe copii decât în unele preocupări obişnuite sau se rezumă să-i înveţe bunele maniere, iar copilul va fi, poate, cum se spune bine crescut, dar în acelaşi timp există familii, care, la niveluri diferite, îl pun în contact cu tot felul de surse de satisfacţie; cu tot felul de surse de valori şi tot felul de mijloace de umanizare, ceea ce este ideal.
   Loc de individualizare (şcoala) a sentimentului, a relaţiilor individuale, fiecare din aceşti termeni implică de la sine prezenţa unui cadru de referinţă, a unui sistem de valori pe care familia îl prezintă copilului şi care este inevitabil expresia unei culturi. Familia introduce copilul în lumea materială şi în aceeaşi măsură în cea a obiectelor şi a manipulării lor, deopotrivă în lumea activităţilor umane curente, îl învaţă să trăiască, să stabilească schimburi cu mediul ambiant. Fără acest ansamblu considerabil de achiziţii şi experienţe – care cuprinde, totuşi elemente limitative şi perturbatoare, este puţin probabil ca educaţia şcolară ar fi operantă. Familia îi propune copilului modele umane pe care acesta le va imita şi de care se va diferenţia, devenind astfel, treptat, nu numai uman, dar şi personalitate autonomă caracteristică.
   Chiar dacă adulţii sunt modele fundamentale, care înfăţişează constant copilului însuşi scopul creşterii sale, lumea nu se reduce la dulţi. Copilul trebuie s-şi facă iniţierea şi în alte raporturi sociale decât cele pe care le stabilesc cu modelele sale, şi în alte schimburi decât cele pe care le practică cu fiinţe a căror superioritate o resimte în mod inevitabil; el trebuie să cunoască raporturile de la egal la egal. Din acest punct de vedere, aportul fraţilor şi al surorilor la şcolarizarea copilului nu este probabil mai puţin important decât acela al părinţilor. Faptul că un copil mai are fraţi şi surori, îl face să intre în relaţii umane mult mai bogate şi mai diverse, în comparaţie cu copilul unic în familie, şi anume să cunoască experienţa rivalităţii, a competiţiei, raporturile de colaborare, de solidaritate, de ajutor reciproc.
   Familia trebuie să-l orienteze pe copil spre exterior, spre societate şi este bine ca, educatul să aibă şi mica sa viaţă socială extrafamilială, camarazi obişnuiţi, să intre în contact şi în competiţie cu cei de vârsta lui şi tovarăşi a căror existenţă nu o împărtăşeşte în întregime. Un motiv pebtru care copiii de vârstă apropiată sunt importanţi, rezidă în faptul că ei furnizează unui copil sentimentul de a aparţine unui grup, sunt ca un barometru fidel a acelor aspecte de mod de viaţă şi care definesc noţiunea de a fi sau a nu fi în grup.
   Părinţii trebuie să ştie, şi majoritatea ştiu acest lucru, că nu sunt în măsură să satisfacă toate trebuinţele de iniţiere ale copiilor lor; ei ştiu că au limite şi că nu pot să reprezinte pentru copiii lor întregul gen uman sau toată cultura umană; pe lângă aceasta îşi dau seama că un copil se poate dezvolta şi pe alte căi decât cele pe care le oferă ei. De aceea îi ajută pe copii să ia contact cu vizitatorii lor, cu prietenii, cu persoane din familia extinsă (bunici, mătuşi, unchi, veri), care pot aduce ceea ce părinţii nu sunt în stare să ofere, astfel, tânărului i se oferă posibilitatea de a extinde aria de fiinţe umane pe care le cunoaşte şi îi dă ocazia să-şi îmbogăţească registrul de modele posibile de care dispune. Dar, de asemenea, este esenţial să se vegheze ca aceste posibile modele să aibă valoare efectivă şi să se ţină seama că ele pot fi valoroase chiar dacă diferă de modelele oferite de către părinţi.
   Pentru a promova implicarea în comunitate, părinţii trebuie să se asigure de faptul că fiul (fiica) lor sunt implicaţi afectiv în toate fazele vieţii comunitare şi pentru aceasta este necesar ca familia să participe împreună la evenimente culturale (filme, concerte, conferinţe) şi sociale. Sunt prea multe situaţii în care un copil având caracteristici familiare pentru publicul general (de exemplu copilul în cărucior de invalid, care nu poate vorbi, vedea, auzi, nu participă la viaţa familiei în afara căminului. Atunci s-ar pune întrebarea dacă părinţii nu-şi includ copiii la evenimente în afara căminului părintesc cum îi vor accepta membrii comunităţii pe acest copil ca fiind egali?
   De asemenea, un mod de integrare a unui copil într-un grup este de a găsi pe cineva care să-l introducă în grup. Membrul mai vechi al grupului poate prin aceasta să uşureze drumul pentru noul membru. Este întotdeauna mai bine să ai pe cineva să te introducă în grup, în loc să încerci singur să devii membru venind din afară. Când ajutăm un copil să devină membru integrat al unui grup, trebuie automat să ne gândim la problemele pe care şi le pune acest copil şi să găsim un mod de rezolvare al acestora cât mai apropiat de nevoile copilului.
   ÃŽn cursul dezvoltării ÅŸi devenirii sale ca fiinţă umană, copilul intră în contact cu alte forme de organizare comunitară în afara familiei sale. Dacă familia este rampă de lansare pentru evoluÅ£ia ulterioară, atunci instituÅ£iile ÅŸi organizaÅ£iile cu care intră în contact îi definesc cadrul social, limitele devenirii ÅŸi jalonează existenÅ£a propunându-i niÅŸte norme general valabile. ÃŽn comunitate există instituÅ£ii ÅŸi organizaÅ£ii guvernamentale care-i oferă individului servicii de diferite tipuri: sanitare (spital, policlinică), educaÅ£ionale (grădiniÅ£e, ÅŸcoli, licee, universităţi), protecÅ£ie socială, transport, etc. De asemenea mai există organizaÅ£ii comunitare (de exemplu – biserica) ÅŸi organizaÅ£ii nonguvernamentale ÅŸi nonformale care se constituie în grupuri de referinţă pentru membrii comunităţii oferind modele comunitare, securitatea Eu-lui, sursa de valori, valorizarea personalităţii.
   Comunitatea îi oferă copilului un set de valori după care se va ghida acesta în cursul formării propriei sale personalităí şi îl va ajuta să se integreze în societate. De aceea, copilul trebuie încurajat să înveţe diferenţa dintre bine şi rău, aceasta creându-i cu timpul autocontrolul, să spună adevărul şi să deteste minciuna. El trebuie să-şi ţină întotdeauna promisiunile, să se poarte cu consideraţie faţă de ceilalţi, să-i ajute pe cei mai puţin norocoşi şi mai slabi decât el însuşi şi să-şi asume responsabilitatea personală pentru faptele sale. Aceasta înseamnă de fapt că trebuie lucrat cu copilul astfel încât să-l ajuţi pe acesta să-şi dezvolte propriul sistem de valori şi simţul valorilor. El trebuie să înveţe despre standarde, despre ceea ce este şi ceea ce nu este acceptabil şi să gândească şi la felul cum sunt ceilalţi, nu numai la felul cum sunt ei înşişi.
   Aspectele şi etapele creerii şi definirii sistemului de valori la copii pornesc de la protecţia oferită copilului cu scopul de a-l ajuta să evite să-şi facă singur rău, ajungând până la apariţia autonomiei şi responsabilităţii proprii, la capătul unei evoluţii ce are ca trepte: deprinderea, exemplul, buna înţelegere reciprocă, explicarea şi dojana, corespondenţa dintre gândire şi acţiune, răspunderea comună, afecţiunea şi stima mutuală, coeziunea familială.
   Deşi toate mijloacele educative succesive şi simultane aplicate în cursul creşterii converg sau trebuie să tindă spre acelaşi ţel: acela al întâlnirii copilului cu el însuşi, al meditaţiei asupra propriei persoane, aşadar, la posibilitatea pentru copil de a contribui la propria educare, la formarea prin sine însuşi.
   Discuţiile în grup, cele de familie, urmǎrirea programelor educative la televiziune sunt cǎi pentru a dezvolta convingerile unui copil care trebuie sǎ înţeleagǎ cǎ alţi oameni pot avea valori diferite faţǎ de ale lui (de exemplu valori religioase) şi cu toate acestea trebuie sǎ le respecte şi sǎ încerce sǎ le înţeleagǎ.
   Copilul trebuie sǎ-şi dezvolte simţul moral care sǎ-l împiedice mai apoi sǎ-şi înşele semenii, sǎ facǎ discriminare rasialǎ sau între sexe, sau sǎ fie intolerant. De asemenea, existǎ un set de noţiuni pe care el trebuie sǎ şi le defineascǎ în cursul dezvoltǎrii sale şi sǎ-şi dea seama dacǎ este bine şi ce este rǎu în lucruri cum ar fi: consumul de alcool, fumatul, consumul de droguri, precum şi sǎ-şi defineascǎ propria cale în ceea ce priveşte sexualitatea, fidelitatea în cuplu, avortul şi divorţul.
   Un rol major în interiorizarea valorilor la copil îl are modelul familial. Astfel, copilul chiar dacǎ va afla cǎ nu e bine sǎ facǎ un anumit lucru, dacǎ-l va vedea fǎcut de pǎrinţii sǎi, îl va face şi el la rândul sǎu, cu toate cǎ va şti cǎ lucrul respectiv nu este acceptat de societate.
   Pentru toţi copiii, a avea o comunitate şi o familie în care sǎ fie implicaţi, sunt componentele devenirii ca şi cetǎţeni activi. Ceea ce este important, este sǎ fie implicaţi în activitǎţi obişnuite cu oameni obişnuiţi, folosind toate şansele pentru a deveni o parte a comunitǎţii. Aceasta însemnǎ sǎ ai contacte cu alţii, înseamnǎ sǎ încerci noi activitǎţi, noi lucruri, dar sǎ continui sǎ te bucuri şi de activitǎţile şi lucrurile vechi.
   Comunitatea nu este numai un loc pentru întâlnirea altor oameni, ci este şi un prilej de a învǎţa lucruri noi.
   Pentru o mulţime de motive, noi avem nevoie de comunitǎţi care includ toţi oamenii. Într-adevǎr, o comunitate care nu acceptǎ şi nu cautǎ activ diversitatea şi deosebirile dintre membrii sǎi, nu este o comunitate în cel mai înalt sens al cuvântului. Nu toate comunitǎţile sunt perfecte, dar în primul rând sunt reflectǎri ale existenţei umane. Includerea în comunitate nu este numai un lucru frumos la care se lucreazǎ, este inima muncii noastre ca fiinţe umane.
   Iubirea reprezintǎ o condiţie a integrarii. Dar, iubirea, nu este întotdeauna blândǎ şi tandrǎ. Uneori ea este asprǎ şi durǎ, fǎrǎ a înceta sǎ fie iubire. Ca pǎrinte îţi iubeşti copilul, dar aceastǎ calitate, de pǎrinte, îţi cere sǎ fii aspru, neîngǎduitor cu toţi cei care încalcǎ morala familiei. Într-un mariaj nu sunt acceptate agresivitatea fizicǎ, infidelitatea, actele de abuz sexual, alcoolismul ori dependenţa de droguri când este vorba de parteneri, dar aceştia, pǎrinţii adevǎraţi, vor fi la fel de neîngǎduitori faţǎ de copiii lor. Numai aşa, actele, operaţiile şi acţiunile lor sunt ori pot fi motivate de iubire. Doar cine nu iubeşte, acela acceptǎ compromisurile repetate ca mod de convieţuire, ca principiu în educaţia copiilor. Dragostea trebuie sǎ înfrunte. Aceasta este iubirea asprǎ, de facto, iubirea adevǎratǎ. (Chapman G., 2001, pag. 76-77).

   3.4. InteracÅ£iunea părinte – copil ÅŸi funcÅ£ia educativă

   Stabilitatea, precum şi acţiunile familiei depend, în mare mǎsurǎ, de relaţiile de comunicare şi interacţiunea membrilor sǎi. Interacţiunea umanǎ reprezintǎ un proces de dependenţǎ reciprocǎ şi fundamental între indivizi, prin care, actele unui membru se rǎsfrâng asupra comportamentului celuilalt. (Ciofu C. apud Iluţ P., 1995, pag. 173).
   Deoarece, partenerii se influenţeazǎ reciproc, fiecare încearcǎ sǎ se adapteze şi sǎ perceapǎ efectele, pe care le exercitǎ asupra celuilalt. Astfel, în cadrul interacţiunii familiale, important este confruntarea perceptive-cognitivǎ, pe baza cǎreia ei evolueazǎ şi se evalueazǎ reciproc printr-o succesiune de feed-back-uri corectoare cu sens interadaptativ (Mitrofan I., 1989, pag. 52).
   Interacţiunea pǎrinţi-copii este un factor indispensabil pentru o dezvoltare normal a copilului, familia este un sistem de comunicare şi mediu de dezvoltare al copilului în primii ani de viaţǎ.
   Aceastǎ interacţiune pǎrinţi-copii trebuie analizatǎ numai în cadrul relaţiilor intrafamiliale, care asigurǎ funcţionalitatea şi stabilitatea familiei. Cu toate cǎ, relaţia dintre mamǎ şi copil este cea mai important, trebuie sǎ se ţinǎ seama şi de celelate relaţii ale copilului, şi anume de relaţia cu bunicii. Odatǎ cu apariţia unui copil, se realizeazǎ şi o modificare adaptativǎ a familiei. Aceastǎ restructurare a activitǎţii poate duce la dezechilibrare, mama are tendinţa sǎ-şi neglijeze relaţia cu soţul, sau sǎ facǎ apel la alţi membri ai familiei.
   S-a consolidat ideea cǎ, a avea copii înseamnǎ a avea şi greutǎţi, însǎ, în mod normal, apariţia unui copil ar tebui sǎ reprezinte numai o nouǎ organizare a activitǎţii familiei. Copilul poate avea un rol benefic în diminuarea tensiunilor dintre soţi, iar lipsa copiilor poate favoriza instabilitatea cuplului. Stilul interacţiunii tata-copil este diferit de stilul interacţiunii mama-copil, mama ocupându-se mai mult de îngrijire, hranǎ, spǎlare, în timp ce taţii sunt mai implicaţi în jocul acestora. Relaţia mama-copil poate evolua în douǎ direcţii: mama poate afişa fie un comportament hiperprotectiv, fie un comportament rejectiv, de abandon psihic.
   Un comportament hiperprotectiv poate duce la o limitare a iniţiativei, copilul aşteptând totul de la ceilalţi. El va devein hiperdependent de mamă, va avea o autoimagine nefavorabilǎ despre sine şi, ori de câte ori va fi despǎrţit de familie, va prezenta anxietate de separare (anxietatea reprezintǎ o stare afectivǎ vagǎ de teamǎ nemotivatǎ, de nelinişte, tensiune).
   Acest copil se va situa mereu în central atenţiei, mai mult, el consider cǎ, este dreptul lui sǎ-i subjuge pe ceilalţi ori sǎ fie rǎsfǎţat în permanenţǎ. Aceastǎ atitudine de hiperprotecţie a mamei apare, de cele mai multe ori, din cauza lipsei vieţii conjugale dintre cei doi soţi, relaţia copilului cu mama înlocuind comunicarea cu soţul. În contrast cu un comportament hiperprotector, se situeazǎ rejecţia copilului de cǎtre pǎrinţii sǎi. Aceştia nu reuşesc sǎ controleze activitǎţile copilului, îi neglijeazǎ trebuinţele. În urma unor cercetǎri cu privire la familiile cu copii au fost desprinse urmǎtoarele concluzii: (P.Petroman, 1997):
    copiii stabilizeazǎ şi consolideazǎ cǎminul, îi salveazǎ unitatea şi îi asigurǎ trǎinicia, îi garanteazǎ cooperarea şi competiţia fireascǎ a partenerilor şi de a atenua conflictele dintre ei;
    existenţa şi pesonalitatea cuplului dobândeşte verticalitate doar prin copii
    copiii pot asigura o atmosferǎ pozitivǎ, un microclimate afectiv şi educogen necesare unei familii.
   Partenerii trebuie sǎ ţinǎ cont de modalitatea de realizare a veniturilor, de mǎrimea acestora, precum şi de cheltuielile fǎcute în raport cu anumite trebuinţe, de felul, în care se ierarhizeazǎ aceste trebuinţe. De asemenea, este important şi randamentul la locul de muncǎ, acesta fiind foarte mult influenţat de atmosfera familial şi de sistemul de relaţionare al partenerilor. Astfel, un climat pozitiv bazat pe relaţii armonioase influenţează pozitiv randamentul şi gradul de integare socioprofesionalǎ, iar un climat negativ bazat pe stǎri conflictuale conduce la instalarea unor stǎri de inadaptare.
   Funcţia educaţionalǎ se referǎ la influenţele educaţionale exercitate de cǎtre pǎrinţi asupra copiilor, fie prin modele de conduit, fie prin acţiuni mai mult sau mai puţin organizate şi dirijate. Aceastǎ funcţie are urmǎtoarele subfuncţii:
    instrucţional-formativǎ vizeazǎ fazele de început ale ontogenezei, când comunicarea cu copilul este important pentru formarea de priceperi, deprinderi şi aptitudini;
    psihomoralǎ, care se refrǎ la modelele oferite de pǎrinţi, copiilor pentru formarea unor trǎsǎturi şi atitudini morale;
    social-integrativǎ pentru formarea unor atitudini şi sentimete estetice, a unui spirit critic, precum şi a unor sentimente religioase
    cultural-formativǎ
    psihoafectivǎ, care vizeazǎ climatul pozitiv al familiei, comunicarea şi susţinerea afectivǎ, de acest climat depinzând trebuinţele de siguranţǎ şi aparteneţǎ.
   Îndeplinirea adecvatǎ a acestor funcţii este influenţatǎ de motive obiective (acestea ţin de societate-locuinţǎ, loc de muncǎ, legalitate, formarea familiei) şi de motive subiective, dependente de personalitatea celor doi parteneri (caracter, aptitudini, temperament).
   Dupǎ cum am subliniat, educaţia este cel de-al treilea factor al dezvoltǎrii personalitǎţii. Ea reprezintǎ unul din factorii care, în contextual triplei determinǎri, îşi aduce contribuţia specific important la formarea şi dezvoltarea personalitǎţii, în interacţiune cu ceilalţi factori – ereditate şi mediu. Datoritǎ funcţiei şi subfuncţiilor sale, caracteristicilor ei, din suita cǎrora menţionǎm: caracterul organizat, conştient, intenţional, cu un conţinut selectat şi îndrumat de specialişti anume formaţi pentru instrucţie şi educaţie, nu întotdeauna când este vorba despre familie, educaţiei îi revine un rol primordial de îndrumǎtor în interacţiunea factorilor dezvoltǎrii şi formǎrii personalitǎţii.

Minte-ma! Minte-ma frumos!