Dupa spectacolul sangeros la care am asistat, si scandalul ce i-a urmat, asistentele si in special infirmierele erau si mai tafnoase. A trebuit sa mai indur vreo doua zile caldura si toanele acestora.

In a cincea zi de spitalizare am aflat cu bucurie ca o sa imi scoata si furtunul din sarpe, dupa ce imi scosesera deja doua tuburi din burta. Asistenta mi-a spus ca o sa usture putin. A mintit! A durut ca dracu’! Abia apoi mi-a spus ca o sa mai simt usturimea vreo cateva zile, mai ales cand o sa mictionez. Si cum nu mai aveam un furtun prin care sa imi dau drumul cand vreau, a trebuit sa incerc sa merg pana la toaleta. A fost un chin sa ma ridic si sa ma tin pe picioare, dar eram bucuros ca pot iesi din salonul ala imputit.

In aceeasi zi trebuia sa dau si examenul de admitere la facultate, desi aveam locul deja rezervat. Am zis sa imi incerc norocul, cu toate ca nu eram tocmai in cea mai buna forma. Universitatea a fost receptibila problemelor mele si imediat a organizat o comisie speciala de testare. Au trimis la spital doi profesori cu un plic, insotiti de doi politisti. Credeam ca au venit sa ma intrebe ce e cu iarba din rucsacul meu, si am dat sa fug, dar m-au prins – nici nu apucasem sa ma ridic din pat. In fine, mi-au explicat cum va decurge, au discutat si cu cei de la spital, mi-au scos branula, mi-am luat ultima punga de scurgere la subrat si am mers intr-o incapere gen sala de consiliu.

M-am asezat pe un scaun, dar abia puteam sa stau, pixul ma ustura si mana dreapta mi-era amortita inca de la branula, asadar gandul numai la matematica nu mi-era. Norocul meu ca examenul era grila, insa tot trebuia sa fac calcule ca sa pot da un raspuns. Dupa jumatate de ora spatele ma omora, am mai rezolvat ce era pe acolo si am predat foaia. Dupa inca o ora a venit un profesor cu o macheta de notare si mi-a dat verdictul: “Esti bun!“. Nu stiam inca ce inseamna, trebuia comparat si cu restul notelor. Mai tarziu am aflat ca am fost bun, dar nu excelent: al 11-lea din vreo 60. Exact sub linia de fara taxa. Nu-i rau tinand cont de conditiile in care s-au dat examenele si de faptul ca cei de la facultate au si schimbat litere intre ei. Eu sa fiu sanatos…

Trecand deja de doua examene, venise timpul sa plec pe acasa, cu 10 kg mai usor decat venisem. Mi-au scos si ultimul furtun si dupa alte cateva proceduri, eram liber. Casa, dulce casa! Nu puteam inca sa ma misc bine, asa ca tot prizonier eram, dar barem aveam alt confort. Aveam voie sa mananc doar chestii usor digerabile si inca luam pastile. Am stat in casa vreo doua saptamani, cu uitat la televizor si chatuit pe net.

Intr-una din zile a trebuit sa merg la prima facultate la care depusesem dosarul, ca sa imi iau diploma de bac deoarece nu voiau sa i-o inmaneze mamei, desi le explicase situatia mea. Regulile sunt reguli, dar parca uneori mai trebuie indoite. Motivatia lor era ca a existat un scandal din cauza unui parinte ce retrasese dosarul baiatului fara ca acesta sa fie de acord. Si dupa ce am ajuns acolo si m-au vazut in ce stare eram, tot faceau pe inabordabilele. Asa iti dai seama in ce universitate urmeaza sa iti investesti timpul si daca merita. Imediat dupa ce am luat dosarul am fost la cea la care dadusem examenul ca sa depun diploma in original. Aici toata lumea ma trata frumos, stiau toate secretarele de situatie, ma intrebau cum ma simt si nu ma puneau sa ma misc de colo-colo. Dupa trei ani situatia nu mai e chiar aceeasi, dar cu siguranta e mai buna decat in rest.

Am mai trecut pe la spital sa imi schimbe pansamentele, apoi sa imi scoata firele si asta a fost. De atunci nu am mai calcat in acel loc de tortura si sper sa nu o mai fac. Nu doresc nici dusmanilor mei – daca or exista si oricine ar fi ei – sa treaca prin ce am trecut eu. Nu sunt neaparat de acord ca cel mai bun medic din Constanta este trenul de Bucuresti deoarece stiu ca si acolo sunt destule probleme, insa fereasca Sfantul sa ai vreo simptoma in plus sau in minus, ca i-ai bagat pe doctorii nostri in ceata…

Va multumesc ca ati indurat alaturi de mine aceasta aducere aminte si imi pare rau ca i-am plictisit pe cei ce stiau deja povestea, dar trebuia sa existe si “la dosar” pentru ca nepotii mei sa citeasca peste ani si ani. Totul e bine cand se termina cu bine!

V-am pupat pe portofele,
SERIALUL S-A-NCHEIAT!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 4 Comentarii

Despre sistemul medical si cum merg treburile in spitale am auzit cu totii, insa unii mai norocosi am avut ocazia sa testam pe propria piele ce au patit altii. Pe durata spitalizarii mele am vazut si auzit multe, dar unele cred ca le-am sters din memorie, spre binele meu. Ce a mai ramas va povestesc in continuare.

Spitalul inca arata jalnic acum trei ani: mobilier vechi – locuit de carcalaci, saltele incomode, geamuri care vara nu asigura aerisirea si iarna incalzirea. Asta in majoritatea saloanelor, pentru ca erau si atunci cateva sponsorizate, insa accesibile doar celor cu diferite afectiuni, si prin “afectiune” ma refer la simpatie/prietenie/cardasie. Cu unul dintre aceste saloane imparteam toaleta – nu eu personal, ca eu aveam linie directa. Era cu doar doua paturi, o masa, un scaun, un dulapior si noptiere, toate noi. Pe jos avea gresie si geamurile se deschideau. Unul dintre paturi era liber de la inceput – si asa a stat pana la sfarsit – insa Doamne fer’ sa puna pe cineva “necunoscut” sau necotizant, cum ar fi un tanar ce se sufoca intr-un salon cu alte trei persoane si basini non-stop. Nu, lasa-l sa vada ce inseamna chin!

Atentiile sunt o ciuma. Nu doar a angajatilor, ci si a pacientilor, in teama de lor – deloc nefireasca – de a fi ignorati. Doi lei la asistenta sa aibe mana usoara la injectie, un leu la infirmiera sa mai schimbe plosca, o suma cu trei cifre pentru anestezist sa nu te lase cu paralizie si o alta suma celui care executa operatia pentru a nu uita ceva inauntru sau sa nu scoata ceva de care inca mai aveai nevoie. Unii vorbesc frumos si fara sa le dai, la altii se cunoaste schimbarea abia dupa ce sunt recompensati. Nu cred ca e pentru faptul ca o sa ia o inghetata copiilor din banii aia, ci mai mult o obisnuinta, o dovada de recunoastere a eforturilor supraomenesti ale acestor eroi moderni.

Trebuie sa precizez totusi ca doctorul care m-a operat nu a acceptat niciun fel de atentie baneasca, si cu greu a cedat presiunilor mele de a ii oferi o icoana cadou. Sa fi fost din cauza ca mi-au pus diagnostic gresit prima oara si m-au tratat superficial? Neah…

In alta ordine de idei, m-au vizitat colegi, prieteni si familie. Colegii au aflat intamplator atunci cand unul dintre ei m-a sunat sa ma intrebe daca vin la plaja. M-as fi dus, zau, dar eram cam indisponibil. Asa ca au venit ei la mine. O colega s-a facut alba dupa cateva minute de stat in salon si s-a scuzat ca trebuie sa plece, dar nu se simtea prea bine. Am inteles si am scuzat-o, nici eu nu ma simteam extraordinar. Altcineva imi facea aer cu un ziar, ca nu mai puteam respira. Mai spuneau cate ceva amuzant si eu dadeam sa rad, dar tinand cont ca muschii mei abdominali erau taiati, nu puteam decat sa zambesc usor si sa le spun sa inceteze pana nu imi sar intestinele pe afara. Si totusi cata nevoie aveam atunci de zambete si vorbe bune… si inca un calmant!

Intr-una din zile, mosulica din dreapta mea a fost dus la operatie. Cu putin inainte ajunsesera la spital niste rude de-ale sale, un batranel, o femeie si un baiat, ca sa il asiste dupa ce termina medicii cu el. Ei bine, batranelul l-a asistat asa de minunat incat i-a smuls acul prin care i se pompa sange in corp si a inceput sa tasneasca peste tot, ca o fantana arteziana colorata in rosu de niste minti bolnave. Asistentele si infirmierele nu au fost foarte multumite…

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 6 Comentarii

Prima noapte a fost una foarte luuunga si deloc odihnitoare, si nu doar pentru mine. Mama a stat tot timpul pe un scaun, la capatul patului meu si nu a inchis un ochi. Dimineata a venit cu o noua portie de lichide hranitoare si calmante puternice, comandate special pentru mine – dupa cum m-a asigurat doctorul anestezist.

Tot dimineata vin si asistentele si lasa pe pat fisa pacientului, pentru ca mai apoi sa vina un stol de doctori si sa se informeze despre cum a evoluat/involuat fiecare. Daca tot aveam ocazia, mi-am studiat putin fisa. Pacient mascul, varsta 18 ani, potent, bla bla, caucazian, 1.80m, 65 kg, simptome, bla bla, analize, bla bla, diagnostic, bla bla… Hopa! Stai, diagnostic: peritonita generalizata veche prin apendicita acuta gangrenoasa perforata. Ha, va provoc sa spuneti asta de cinci ori repede! O denumire pe masura durerilor.

In timpul vizitei medicilor, ai mai mici le explicau alor mai mari ce s-a intamplat, ce au facut si cum a decurs. Urma o intrebare simpla “Cum te simti?” din partea celor smecheri si pana sa le zici “Bine, doar ca…“, te intrerupeau cu “Bun, urmatorul!“. Am inteles, era o vizita de curtoazie, ca pentru probleme existau asistentele si doctorul tau.

Nu o sa continui serialul povestind fiecare zi in parte pentru simplul motiv ca nu mai tin minte exact in ce ordine s-au intamplat diferitele evenimente. Insa pe scurt, am stat in spital 5 zile, cu 3 tuburi in burta, imi faceam nevoia printr-un alt furtun despre care nu voi mai aminti deoarece inca imi provoaca fiori pe sina spinarii, nu puteam sa tusesc, sa stranut, sa rad, sa respir adanc, sa mananc, sa ma misc din pat. Pe langa asta, sufeream de o maaare plictiseala.

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii

Era o joi dupa-amiaza in Luna lui Cuptor, iar eu zaceam pe un pat de spital intr-un salon fara geamuri si cu un om care tragea aere incontinuu; aveam abdomenul tinut laolalta de niste fire si pansamente, cu trei tuburi iesind din el. Nu mai simteam nicio durere, ca eram inca sub efectul anesteziei, dar incet-incet incepeam sa simt furnicaturi. Ma tot intrebau daca mi-este rau, daca am ameteli, erectie dimineata sau asteptari de la viata. N-aveam nimic inca, mi-era bine.

Asta pana cand mi-a venit sa fac pisu, ca nu stiam cum o sa reusesc, din moment ce nu aveam voie sa ma misc. Nimeni nu ma avertizase cu privire la acest aspect. Si pe masura ce ma dezmorteam nevoia era si mai mare si nu puteam sa o mai stapanesc. Doctorul imi zice: “Da-i drumul!“. Dom’ doctor, faci misto de mine? “Nu pot, dati-mi o plosca, parca asa se face.“. El a ras, n-a zis nimica…

Repet, nimeni nu m-a pregatit pentru asta. Am ridicat cearsaful sa vad ce mai face bravul soldat, daca nu cumva chirurgul era frate cu Ciomu, si am constatat ca… i-au bagat un furtun pe gat! Da, aveam un furtun introdus prin Gigi pana in vezica urinara! Si desi sa stii ca poti sa iti dai drumul cand vrei tu iti ofera o oarecare libertate, era total aiurea! Ca sa nu mai zic ca daca miscai de furtun mai brusc ma sageta pana in inima.

Dupa ce am aflat si acest mic detaliu, imi reveneam din anestezie, lucru nu foarte placut. Cu toate ca nu mi-a fost greata, nu am avut dureri mari de cap sau ameteli, aveam momente in care nu mai puteam respira si trebuia sa imi faca cineva vant. In plus, cum inchideam ochii – dupa deja 72 de ore nedormite – vedeam numai linii viu colorate, care incepeau de undeva de sus si apoi coborau vibrand, formand chipul cuiva cunoscut, care se tot marea si apoi se spargea de cristalinul ochiului mintii mele. Apoi urma alt chip, alt stil de vibratii, alte culori, alta bubuitura. Nu era tocmai un film horror, ci mai degraba o “vizualizare” de Winamp, dar indeajuns cat sa ma mai tina treaz. In acea noapte in care cerul s-a deschis, Sf. Ilie s-a plimbat cu carul de foc pe deasupra norilor, dar nu m-a luat la plimbare… nu era inca timpul meu. Pff, ce poet sunt, da-ma dracu’!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii

Fiind aproape fara simturi de la torace in jos, venise momentul adevarului. Dom’ chirurg a facut prima incizie, de vreo 5 cm lungime, in partea dreapta, unde s-ar afla in mod normal apendicele. Eu credeam ca deseneaza cu creionul, asemenea impulsuri usoare mai erau in stare sa transmita nervii. Se uita doctorul ce se uita si, dupa cateva “hmm“-uri, exclama catre doctorita ce il asista: “Eu nu-l gasesc!“. Poftim?! Dom’ doctor, te rog, cauta mai bine, orice ai cauta acolo! Pe bune ca nu au sarit piese din mine in mers, cum se intampla acum cu scuterul. Mai cauta!

Se pare ca cercetarea acelei zone mici era in zadar, pentru ca au decis sa ma sectioneze “mai pi sentru“, de unde incepe abdomenul si pana unde se termina, cu ocolirea buricului. M-au despicat ca pe un peste. In acel moment eu ma uitam in ochii mari si albastri ai studentei eminente, care subit si-au dublat dimensiunile. “Asta nu cred ca-i de bine“, mi-am zis.

Urasc cand am dreptate. Pana si doctorasul a scos niste sunete de uimire, doctorita la fel, iar apoi l-au chemat pe seful sectiei, sa-si dea si el cu parerea. Calm, cel din urma le-a spus ce si cum sa faca, si apoi a plecat. Din pacate, nu vedeam ce se intampla dincolo de cearsaful ala alb, dar simteam cum trag de toate alea din mine. Anestezistul venise sa ma tina de vorba, eu ma uitam la ceasul de deasupra usii – pe care il vedeam invers si trebuia sa ma concentrez ca sa imi dau seama cat timp trecuse, iar studenta era din ce in ce mai oripilata.

Dupa ceva mestereli pe acolo si o “Evrika!“, doctorul intra in raza mea vizuala cu o chestie lunga, mare, alba si insangerata. “Oh, nu! Acum nu voi mai putea avea copii!“… Doctorul zambeste si imi spune: “Asta a fost de vina! E cel mai mare dintre toate pe care le-am vazut pana acum!“. Doctore, sunt flatat, dar daca stiam ca sexul dauneaza asa grav sanatatii, mai taiam din portii. Dumnealui continua: “E apendicele tau. Era inflamat foarte tare, are 10 cm, fata de 2 cm cat are atunci cand se face de obicei apendicita. Si s-a tot umflat pana cand s-a spart.“. Il ascultam cu atentie si il intreb: “Puteti sa il puneti in formol si sa mi-l dati acasa?“. Din pacate, nu s-a putut. A fost prima si ultima oara cand l-am vazut pe apendicele meu. Uneori parca mi-e dor de el…

Ce se intamplase in burta mea? Datorita faptului ca ala mare si tare era inflamat, vazandu-se nebagat in seama s-a spart in figuri, probabil inainte sa merg la urgente prima oara. Timp de doua zile, cat am stat acasa, peritoneul meu s-a umplut cu lichid, si s-a format un fel de puroi, o infectie. De aici si numarul mare de leucocite, corpul incerca sa opreasca raspandirea acesteia.

Doctorii s-au pus din nou pe treaba, si am aflat ulterior care a fost solutia. Intr-un limbaj total nemedical si cu o mica exagerare va spun asa: mi-au scos matele, le-au spalat cu nu stiu ce solutii, au aspirat tot lichidul ala, au mai curatat cavitatea de doua ori, au aspirat putin si apoi s-au apucat de pus piesele la loc. Nu inainte insa de a imi infige trei sonde care sa mai suga din lichidul ce va mai fi secretat, cate una in fiecare parte – pentru asta m-au intepat putin si in partea stanga. M-au cusut, m-au dezlegat, au chemat niste femei zdravene sa ma mute pe targa si sa ma duca la loc in salon.

Cand m-au scos din sala de operatii, in anticamera era o fata tot cam de varsta mea, ce se tinea de burta si privea speriata. Am ridicat mana in semn de OK, i-am zambit si i-am spus, in viteza: “Stai linistita, o sa fie bine!“. Toti din jurul meu au ras. Nu prea tare insa, ca ma scapau.

Am stat o ora si jumatate in operatie. Barem eu am stiut ce se intampla pe acolo, dar mama a stat afara si nici nu vreau sa ma gandesc ce era in sufletul ei. I s-a luminat fata cand m-a vazut viu si intreg. Ma rog, aproape intreg. Doctorii au luat-o deoparte si i-au explicat ce si cum. Eu stateam in pat, inca amortit, dar bucuros ca am scapat de durerea aia nenorocita. Am renascut!

ATENTIE! Urmeaza o imagine explicita ce poate fi considerata drept socanta de catre unele persoane. Nerecomandata minorilor si celor slabi de inger!
» » » nu rade, citeste-nainte!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 8 Comentarii

In jurul orei 16 a zilei protectorului fortelor aeriene, au venit sa ma ia.

– Un’ te duci tu, Jorjele?
– Sa ma taie, doctore!

O infirmiera era insarcinata – la cat de grasa era, sigur avea tripleti – cu cel din urma drum al meu. Animala trebuia sa ma conduca pana in anticamera. Imi spune in sila: “Ridica-te! Hai, mai repede, ca nu stau toata ziua dupa tine!“. Eu ma straduiam, zau ca imi dadeam toata silinta, insa fara ajutor nu puteam. Nici mama singura nu avea forta sa ma sprijine. Elefanta statea si privea dezinteresata. Mama a rugat-o sa aduca un scaun cu rotile, ca eu nu mai puteam sa merg. “Astea-s fite! Pff, ce figuri, dom’ne! Cica nu poate sa mearga…“. Eram de-a dreptul uluit. Din fericire, a trecut pe acolo o asistenta si i-a repetat sa aduca un fotoliu rulant, nu fara a fi si dumneaei pomenita in vociferarile balenei.

Vine regina balului, ma aseaza in fotoliu si ma duce in anticamera, unde urma sa raman doar cu ea. Si razbunarea-i avea sa fie dulce… “Ridica-ti bluza!“. Cu sfiala execut comanda. Trebuia sa ma lase fara par pe abdomen. Scoate un aparat de ras din acela vechi, de fier, cu lama. “Am pus-o!“, mi-am zis in gand. Si aveam dreptate. A dezinfectat zona cu vata si spirt, si s-a apucat sa tunda iarba, fara alte adaugiri. Cineva trebuia sa ii spuna ca alcoolul sanitar se evapora si nu umezeste zona. Mai bine imi dadea sa beau, avea mai mare efect. Asa ca la fiecare atingere muschii mi se contractau puternic. Ea tipa la mine sa stau nemiscat, eu scanceam de durere. Taceam si induram. A fost un minut foarte lung…

Din mainile fiarei m-a scapat anestezistul. Ma mintea frumos, cum ca o sa foloseasca pentru rahie – anestezie partiala, cu inserare in coloana vertebrala – un ac ca pentru copii, ca nu o sa doara decat putin cand ma inteapa. Dar a avut grija sa mentioneze ca daca ma misc in timp ce face aceasta operatiune s-ar putea sa raman paralizat pentru tot restul vietii – asta daca imi mai revin din operatie, bineinteles. A chemat un asistent si o asistenta sa ma imobilizeze, am stat ghemuit si m-am detasat de orice gand pentru a ma putea integra in absolut.

Absolut degeaba! Durerea aia mica si cu acul ala pentru copii le simteam din crestet pana in varful degetului mare de la piciorul mic. Inca ma mir ca nu am lesinat atunci. In fine, mi-au spus sa imi dau repede jos pijamalele, ca nu voiau sa traga de bustean dupa aia. In sala erau 10 oameni, printre care si o studenta, iar eu sunt mai rusinos de fel. Insa atunci nu am mai stat pe ganduri. Jos textila, sa aiba studenta ce examina!

M-am intins, m-au legat de masa, mi-au cuplat perfuziile, mi-au mai facut un calmant si au inceput sa ma impunga cu degetul sa vada daca mai simt ceva. Si simteam! Mi-era ca o sa inceapa inainte sa isi faca efectul anestezia si le spuneam sa stea cuminti. Intre timp, am zis sa imi fac un moft: l-am rugat pe anestezist sa imi puna masca de oxigen si a acceptat! Ieeeei! “Puteti sa ii mai dati drumul putin? Inca putin? Inca putin?“. “Gata, ca nu e bine prea mult.” – “Mhm. Merge si asa. Multumeeesc!“. Si cum ma imbatam cu oxigen, chirurgii isi pregateau instrumentele. Imi spun sa misc un deget de la picior, sau piciorul. Nu puteam. Ma inteapa pe ici, pe colo, nicio reactie. Eram lemn, numai bun de taiat.

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 3 Comentarii

Joi, ora 9, de Santilie, la 37 de ani de la presupusa aselenizare, imi pierdeam ore pretioase din viata pe un pat ordinar de spital infect. Mama a dat o fuga pana acasa pentru a aduce necesarele unei sederi pe durata necunoscuta: pijamale, papuci, cana, apa, bani de spagi. Pana s-a intors, asistenta de serviciu mi-a bagat hrana direct in vena. Saruri, glucoza si medicamente puternice. Unele calmante mi le injecta direct in mana, altele erau amestecate in perfuzie.

A venit si doctorul chirurg cel tanar si ispasit sa imi spuna doua vesti: una buna si una rea. Vestea cea buna: o sa ma opereze! Vestea cea rea: nu avea nici o idee de ce anume. Rand pe rand s-a perindat pe la patul meu, ca la capataiul unui mort, tot personalul medical. Seful sectiei chirurgie, doctorii de garda, medicii care trebuia sa ma opereze, anestezistul si asistentele ce schimbau pungile magice pe banda rulanta. Nu mai mi-era foame, nici sete, si parca eram putin mai linistit. Cred si eu, la cat m-au drogat!

Orele treceau si eu tot eram amanat de pe o ora pe alta, ca apareau urgente si doctorii erau prinsi in operatii. E in regula, eu nu ma grabeam. Apucasem macar sa depun dosarul la o facultate, nu pierdeam anul. Aveam tot timpul din lume…

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 0 Comentarii

Acum trei ani, in dimineata zilei de 20 Iulie 2006, sarbatoarea Sf. Ilie, viata semnaliza cu intentia de a ma depasi. Nu am mai rezistat chinului si am mers iarasi la spital, tot cu taxiul. Tresaream si sufeream cumplit la fiecare denivelare pe care o lua si la fiecare curba. Cu ultimele puteri am poposit la Urgente, in speranta ca o sa ma consulte niste doctori mai documentati decat cei de data trecuta. Cand am intrat in cabinet, stupefactie! Am nimerit aceeasi tura, aceiasi doctori…

Vazandu-ma din nou la fata, dar de aceasta data mai slab, mai alb, mai mort, au inceput sa isi puna intrebari cu privire la competenta lor. Mi-au luat pulsul, tensiunea, mi-au facut analizele care din proaste cum iesisera prima oara acum erau foarte proaste – leucocitele crescusera de la vreo 11 500 la 14 500 – si, dupa ce mi-au frecat iar toti burta ca pe mielu’ norocos, m-au internat. Era si timpul!

Etajul 5, sectia Chirurgie, salonul 536, pe dreapta. 4 paturi, 3 noptiere, 2 scaune si 1 masa. Salon din epoca de aur a Romaniei: cadrele de fier aveau saltele cu arcuri rupte sau burete putrezit si scobit, noptierele din lemn erau pline de gauri si de carcalaci, insecte care isi faceau veacul si pe tavan, pereti sau prin paturi. Si bomboana de pe coliva era ca, in miezul verii, la temperaturi de 35+ grade Celsius, geamul nu se deschidea. Drept urmare, cele doua usi – una care dadea in holul principal si cealalta catre un hol mai mic, legatura intre noi, toaleta si o rezerva de doua locuri – stateau mereu deschise pentru a fi macar un efect placebo ca am avea aer.

Stateam pe o margine de pat asteptand sa fie externat cineva ori sa crape, mi-era totuna. Dupa vreo doua ore de stat degeaba pe acolo, un nene este mutat si imi lasa mie patul mostenire. Abia asteptam sa ma intind, ca parca asa durea mai putin. M-am instalat in al doilea pat de la perete. In dreapta aveam noptiera, culoarul ingust si patul unui mosulica pe la 65 de ani, de la tara, cu arterita neoperata. In stanga era lipit un alt pat de al meu, cu un domn pe la vreo 50 de ani foarte comunicativ si glumet, fost navigator, care statea pentru a strange zile de spitalizare si sa faca nu stiu ce analize moca, nu pentru ca ar trebui operat – desi domnul avea ceva probleme cronice, precum diabetul, si mergea in carje. In extrema stanga ajunsese cu putin inaintea mea un alt mosulet, de etnie tatara, foarte de treaba si dumnealui, dar cam tragea cu tunu’. Nu era vina sa, dar ce miros expulza, Doamneee! Se mai tinea din cand in cand, insa uneori chiar nu mai putea, si dupa ce doctorul i-a spus: “Trage, nu te abtine!” nici nu a mai incercat. Sa va aduc aminte ca in salon erau 35-40 grade si ca geamul nu se deschidea?!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 5 Comentarii

Injectia dorsala primita in acea dimineata nu a facut altceva decat sa ma linisteasca pentru cateva ore, cat sa rezolv treburile. Din momentul in care am ajuns acasa si m-am asezat in pat, durerea a inceput sa redevina insuportabila. Scadea in intensitate cand mai luam cate o pastila din cele prescrise.

Aveam o stare de greata continua, febra, migrena, frisoane si eram lesinat, fara pic de vlaga in mine. Nu puteam sa mananc nimic, nu puteam sa beau ceai, apa era singurul lucru ce trecea de gatlej. Din cand in cand mai regurgitam, doar lichid, asezonat cu firicele de sange. Mama nu stia ce sa mai faca, ma ingrijea cum stia mai bine, si la fiecare 10 minute imi spunea ca ea cheama ambulanta, doar ca ceda rugamintilor mele – stupide, de altfel – dictate de optimismul ce nu ma caracterizeaza deloc.

Doua zile am stat in casa, la pat, cu ligheanul langa, pe jumatate lesinat, fara sa mananc, doar cu antibiotice si putina apa. Nu cred ca am dormit mai mult de doua ore, cumulat. Si asa s-a facut joi dimineata…

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 1 Comentarii

Am ajuns acasa in jurul orei 6, cu taxiul. La ora 8 trebuia sa merg sa imi depun dosarul la o facultate, asa ca mai aveam putin timp sa inchid ochii – speram nu definitiv. Durerea se mai calmase si am atipit. Din fericire, m-am trezit, mi-am luat dosarul si mama si iarasi taxiul catre universitate, unde ma astepta un coleg. Cu chiu, cu vai, reusesc sa fac si asta.

Fiindca abia imi taram picioarele dupa mine, mama a propus sa mai cerem niste pareri de doctori. Cu deja obisnuitul taxi plecam spre medicul de familie. Doamna doctor parea afectata de ceea ce mi se intampla, m-a palpat si incerca sa puna cap la cap diversele date ale problemei. Sugereaza cumva si dumneaei ca ar fi apendicita, dar daca cei de la Urgente nu au depistat asa ceva, cine este dumneai sa ii contrazica? Pentru a elimina toate celelalte posibilitati, ne mai trimite si la Spitalul de Boli Infectioase. Alta doctora, alta asistenta, aceeasi poveste, aceeasi atingere care imi placea atat de mult, bonus: o proba rectala. Nu voi mai fi niciodata acelasi… Rezultatul ultimelor doua vizite nu a contat prea mult. Fusese vehiculata enterocolita, dar nefiind ceva sigur, mi s-a spus ca antibioticele prescrise de cei de la Spitalul Judetean sunt indeajuns, si daca mai am probleme, atunci sa revin.

Asadar m-am urcat in taxi si am plecat acasa.

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 0 Comentarii
Meh
 
Taguri
 
Bloage
 
Parteneri
 
Articole inculte, cele mai...
©2007-2021 In-cult.Info | Tema de: Elegant Wordpress Themes & data moca de Promo Items | WordPress