Tot respectul pentru actorul ce il interpreta pe Vadim la Cronicuta si al carui nume intreg era stiut doar de echipa si prieteni, iar pentru cel care a primit bani sa scrie minunatii pe un site de stiri cu nume de ora matinala: cumpara-ti prin achizitie un dictionar lexicografic DEX sau cauta prin “search” pe net cand mai ai vreo nedumerire nelamurita!

Si daca tot suntem la capitolul “libertate, frate, si viata dupa moarte!“, o firma din Busteni are o oferta foarte atragatoare pentru dumneavoastra in momentele de grea incercare: personal calificat adept serviciilor. Mai exact, ajutorul va este oferit de niste zombie care au trecut prin chestia asta cu moartea si stiu ce si cum e mai bine pentru mort. Daca sunteti pensionar si va gandeati sa va mutati intr-o locuinta mai mica, nu mai stati pe ganduri si puteti beneficia de reducerea de 10% pentru o garsoniera de 2 metri patrati, la demisol! Grabiti-va pana nu decedati din viata si puteti achita si in rate!

Insa daca ar fi metrul unitatea de masura pentru inteligenta, n-am avea indeajunsi submultipli pentru a evalua cunostintele indivizilor de clasa a 11-a care au debitat cu creta ineptiile urmatoare. Unul singur a fost in stare sa scrie corect. Am precizat cumva ca sunt elevi de liceu? Dar ce sa le mai ceri lor cand diriginta scrie caznica si ponpieri…
PS: Multumesc din nou profesoarei ce a fost pe faza.

Ultima poza e bonus.

[Povestea ce urmeaza a fost amanata pentru ca toti editorii de la www.in-cult.info au fost in concediu neplatit. Text de studenta provinciala eminenta corespondenta, Oana, si editat de redactor sef incult, Jorjel.]

Sa continuam de unde am ramas. Am facut cautari arheologice si am gasit o urma de viata preistorica: viata de student din provincie!

Si hai sa nu fim drastici, are si asta farmecul ei. Cum vom putea povesti cu lacrimi in ochi de la atata ras peste ani si ani: “Mai tii minte cand ni s-a facut foame si cand sa mancam am realizat ca painea era mucegaita si am spart pusculita, am mers la magazin sa luam paine cu un pumn de monede, dar pana la urma am luat bere si tigari?”.
Da, probabil ca vor fi amintiri frumoase, dar hai sa ne concentram asupra prezentului. Si ce poate fi mai interesant de discutat acum decat marea problema internationala? Nu, nu gripa porcina. Pe asta o tratam cu alta ocazie. Ei bine, da, este vorba de marea vrajeala cu criza financiara.

Sa analizam putin situatia. S-a gandit un mare destept sa arunce un zvon: “E de rau, frate!”. Zvonul a ajuns la urechea unor fraieri care s-au panicat, nu au mai dormit noaptea, nu s-au mai alimentat corespunzator si uite asa nu au mai avut grija de banii si firmele lor care, ati ghicit, au intrat in faliment. Ca prin miracol si pentru ca “spiritul de turma” e pa trend i-au mai urmat si alti panicati. Toate ca toate, problema lor… niste speriati. Sa mearga la o terapie la psiholog, la o reorientare profesionala… solutii sunt.

Revenim la ale noastre… adica la ale mele, care este.
Cum m-a afectat pe mine criza? Pai pot sa ma laud ca nu m-a afectat, ci doar ma ajuta. Cum adica ma ajuta cand toti ceilalti plang, falimenteaza si apoi se sinucid? Pai aia nu au stiut sa vada partea frumoasa a problemei. Eu, da, chiar eu incet, dar sigur, voi ajunge sa cunosc Bucurestiul mai ceva decat un bastinas care nu isi cunoaste nici propriul buzunar sau decat un nene cu taxi la super pretul de 5 Ron pe centimetrul parcurs.

De cand m-am mutat in micul meu paradis am inceput sa aplic pentru diverse posturi in domeniul studiat sau in domenii adiacente care imi plac: resurse umane, educatie.
Sunt de aproape 4 luni in Bucuresti si abia mi-am gasit un loc de munca decent. Ar fi dragut sa imi aduc aminte toate interviurile la care am fost, dar cert e ca am ajuns sa cunosc Bucurestiul numai din plimbarile astea. Pentru ca pana la urma la asta s-a ajuns: un du-te-vino de acasa pana in alt colt al orasului. Si mie imi plac plimbarile! Ar mai fi fost dragut sa pastrez toate anunturile de angajare la care am trimis un CV si o scrisoare de intentie dar nu avea Jorjel indeajuns spatiu sa le expuna.

Criteriile de selectie s-au schimbat: nu mai trebuie sa stii multe si sa fii platit bine pentru ceea ce stii. Trebuie sa stii multe, sa ai o gramada de diplome si alte hartii, eventual si o trusa intreaga de pile, si vei ajunge sa fii sclav pe plantatie si, mai presus de toate, vei fi platit al naibii de prost, la limita penibilului. Cand iti cauti un loc de munca incerci mai intai acolo unde iti place „ceva”. Vrei sa faci ceva placut pentru tine, sa fie un mediu in care sa te simti bine si, daca se poate, sa fie un „ceva” in care ai si studiat.

Imi plac copiii, imi place sa ii vad cum alearga de bezmetici pe langa mine, imi place sa ma traga de par doar pentru ca este distractiv pentru ei, iar pentru mine dureros. Am facut o facultate care se implica foarte mult in educatia noii generatii. Asa ca am zis: “Vreau sa fiu educatoare!“.
Si ce daca vreau?! Si ce daca am o diploma de licenta?! Si ce daca am niste cursuri?! Imi lipseste o hartie, una care e net inferioara celorlalte si, daca as avea-o, nu mi-ar mai trebui celelalte. Ciudat. Interesant. Si eu pentru ce am facut facultatea aia? Da, de placere, dar nimic, nimic?
Bun… Oricum copiii erau prea galagiosi, prea ar fi facut pe ei si trebuia sa le schimb scutecele si as fi fost tinta lor cand, in loc sa manance, ar fi folosit lingurile pe post de catapulte.

Imi mai plac oamenii, adica nu mi-e frica de ei. Relatii cu publicul, relatii cu clientii, resurse umane… STOP! Alta problema: aici nu imi mai trebuie o hartie din sertarul vechi al bunicii (liceu), aici imi trebuie alte hartii fara de care nu se poate. Mai sa fie! Cum asa? Pentru ca asa vor muschii lor! Bineee… Mai bine ma duc la Universitate si o fac pe ghidul prin Bucuresti ca deh, am experienta in a ma plimba degeaba pe strazile capitalei.

Si eu ce fac? Imi caut de munca pentru ca nu am bani, nu pentru ca am prea multi de dat… Am facut o facultate ca sa mi se ceara diploma de la liceu sau am facut o facultate ca sa mi se ceara adeverinte de la niste cursuri pe care ar fi trebuit sa le fac prin diverse insitutii, predate de tipi dubiosi? Si diploma aia de licenta la ce imi foloseste? Aaa… sta frumos in rama, asezata la rang de cinste pe peretele: „Astea nu imi folosesc!”. Oare de ce am fost fraiera sa ma inscriu la un master? Bine, intrebarea este retorica… Frecventez cursurile unui master ca sa mai obtin o diploma care va triumfa deasupra diplomei de licenta!

Update: de putina vreme sunt telefonista! Am luat-o pe urmele lui Jorjel, desi nu la aceeasi companie.

“Decedato, sa faci bine sa platesti! Ce, daca te-ai mutat la garsoniera de lemn crezi ca ai scapat aici? Nu, nu! Nimeni nu scapa de vigilenta mea!“. Ciudat e ca decedata are mai putin de plata decat primii doi… O fi primit vreo subventie de la cel de sus? Multumiri studentei eminente corespondente, Oana. In curand o sa trebuiasca sa incep sa te platesc…NOT!

S-au terminat vacantele, concediile platite si neplatite. Tot boborul la munca, nu la intins mana! Trebuie sa scoatem tara din groapa cu rahat nisip miscator in care ne-am afundat! Invatati si munciti pana indobitociti! La Multi Ani!

Pantaloni! Ah, stai, ai facut-o deja!

Iubiti si cainii vagabonzi? Nu, nu, gata cu iubirea ca s-au invatat. Melodia nu mai e in ton cu realitatea, cum ca maidanezii ar fi “mai cinstiti si mai lorzi”, ba dimpotriva, sunt niste javre jegoase si parsive ce trebuie adunate de pe strazi si, intr-un mod total european, injectate letal prin impuscare cu toporul pe scaunul electric. Asadar Taxi spunea bine ce spunea: “Castrati-ma, castrati-ma! Sau, daca vreti, eutanasiati-ma!”. Da, vrem!

Buuun, acum sa va explic si schimbarea mea brusca de opinie. Azi, pe la ora pranzului, frig mare, ieseam dintr-o scoala si ma indreptam spre casa. Aveam mainile in buzunar, priveam in jos si faceam pasii mici ca sa nu alunec si sa imi rup gatul. Nu am apucat sa merg 20 de metri si ma trezesc cu un caine agatat de picior. Impropriu spus “caine”, mai degraba un urs, ca nu avea nici coada.

Da, al dracului, m-a muscat, miseleste, pe la spate! Fara motiv, fara sa il intarat, fara sa latre si el inainte, fara sa apuc sa iau pozitia de sut in bot si privirea de “Ma musti, te musc si eu!”. Nu, s-a repezit direct la picior! La piciorul meu frumos de dansator, de iubitor de animale si de aparator al drepturilor acestora. M-a muscat, pe mine, cel care cand mergea cu prietenul al carui nume nu-l voi scrie (da, Cara, despre tine este vorba) il linistea si asigura ca nu o sa ii faca nimic rau cainii, ca numa’ gura-i de ei, ca latra sa se incalzeasca, ca din acelasi motiv umbla si in haite de cate sapte. Sa nu te sperii, ca nu musca! Uite ca nu e asa, a trebuit sa aflu pe pielea si pe pantalonul meu! E bine ca nu mi-a dat sangele, mi-ar fi fost teama sa nu turbeze…

Eh, gata cu bunatatea, sprayul paralizant cred ca poate fi folosit la nevoie si pe ei, nu doar pe talhari, tarfe si martorii lui Iehova.

La cate prostii auzi in mijloacele de transport, de la mistourile ieftine ale baietasilor smecheri – dar prea saraci sa isi cumpere masina, insa ei este nambar uan – si pana la elucubratiile pustoaicelor de liceu, un asemenea afis este impetuos necesar si ne-ar scuti de multa poluare fonica si, mai ales, psihica, daca ar fi impus prin lege si vegheata respectarea lui cu echipe de jandarmi. Desi urasc distrugerea intentionata si stupida a oricarui tip de proprietate, publica sau privata, doar de data asta spun: cinste lor, cinste lor, cinste vandalilor! [Pozat de studenta corespondenta Oana. Multumesc!]

Nu vi se pare ceva ciudat la poza de mai jos? Da, si eu sunt curios la ce foloseste incuietoarea aia de pe mijlocul usii. Sa descurajeze hotii? Sau oare sa inchida si vizorul?

O sa ti se usuce si o sa cada, hotule care esti hot! Multumiri studentei corespondente, Oana.

“In kiriez camra la bl. 1,2 fete conditi bune” Fetile, va bagati?

Am plecat astazi de acasa cu gandul sa platesc o factura Vodafone. Cea mai apropiata banca este BRD, asa ca m-am indreptat intr-acolo. Cand am intrat, o batranica pleca suparata si tot vocifera, dar nu am inteles exact care ii era pasul, oricum nu era treaba mea. Scot factura si nici nu am apucat “Buna ziua!” sa zic ca angajata m-a sagetat cu privirea si cu o fata acra si pe un ton scarbit imi zice: “Nu ati auzit ca nu mai acceptam facturi? Ati vazut vreun semn pe aici cu facturi?!”.

Interludiu. Eu am lucrat la relatii cu clientii, norocul meu ca prin telefon. Am invatat multe in perioada aceea, si, zice mintea mea in gandul ei, am facut o treaba buna tocmai pentru ca in general sunt calm si vorbesc frumos, politicos, argumentat. Unul din lucrurile de baza atunci cand te inhami la un job in care ai legatura directa cu publicul este sa tratezi clientul exact asa cum ai pretentia sa fii tratat, si sa tii minte “clientul nostru, stapanul nostru”. Ca il injuri pe la spate este altceva, insa in fata clientului trebuie sa vorbesti respectuos, oricat de mult te-ar deranja sau enerva. Sfarsitul interludiului.

- Poftim? Puteti sa repetati, va rog?
- Da, ati auzit, nu mai incasam facturi, nu vedeti ca nu e niciun semn cu Vodafone pe aici?
- Nu, doamna, nu am observat. Acum doua luni am platit factura aici, fara nicio problema. Si nici atunci nu m-am uitat pe pereti dupa afise. Si intre atatea oferte la credite, cursul valutar si pauza de masa intre 13:30 si 14:00, zau ca nu as fi stat sa caut un semn micut cu Vodafone, mai ales ca era liber ghiseul si dumneavoastra pentru asta sunteti angajata.
- Ce tupeu! Nu sunt angajata sa repet ca papagalul pentru toata lumea, doar ce-i spusesem batranei.
- Ma scuzati ca nu trag cu urechea la ce vorbiti cu alti clienti sau ca nu am intrat cu 30 de secunde mai devreme. Si ba da, sunteti angajata sa repetati informatii oricui le cere, si cu zambetul pe buze, nu sa imi faceti mie grimase si sa ma certati ca nu am stiut o astfel de informatie. V-as ruga sa va revizuiti atitudinea si pe viitor sa va comportati cu toti clientii la fel de respectuos, indiferent daca sunt patroni de firma, batrani sau studenti nebarbieriti. Ca probleme poate sa va faca intocmai cine nu va asteptati, si pe buna dreptate, dupa modul in care v-ati comportat. De mistery shopper ati auzit? Nu sunt eu, dar era posibil. Asa ca aveti mai multa grija. Va multumesc, o zi buna!

Postludiu. Nu, nu sunt tipologia clientului vesnic nemultumit si recalcitrant. Pentru ca ma pun in situatia angajatului, sunt mai tot timpul intelegator si incerc sa ii fac si pe ceilalti sa accepte ca omul mai greseste si faptul ca a adus Pepsi in loc de Beck’s e ceva minor. Dar tocmai pentru acelasi motiv consider ca a fi tratat cu sictir cand eu nu te-am deranjat cu nimic, sau chiar daca te-am deranjat, e gresit si patetic. Dar cand n-ai cu cine, n-ai cu cine! Nu stiu ce au invatat domnisoarele “banchere” in timpul trainingului…

Rahat! Alaturarea inspirata a titlurilor din sectiunea Actualitate a unui cotidian local ne arata exact situatia in care ne aflam: suntem multi si saraci. Facem sex ca sa ne incalzim, neprotejat pentru ca nu avem bani de prezervative, apoi traim din alocatia copiilor deoarece am ramas fara slujba. Sa ne fie de bine!

Si ca o observatie “fina”, nu e oarecum logic ca din moment ce scade numarul angajatilor, creste numarul somerilor? Nu era mai simplu sa incadreze ambele statistici intr-un singur articol? Zic si eu, na, nu fac jurnalism…

Corespondenta noastra speciala, foarte speciala, din Bucale capitala ne dezvaluie parerea unui specialist despre transmiterea diverselor boli si afectiuni intr-o societate moderna si civilizata. Oana, ai tastatura!

Intr-o dimineata, cand ma indreptam spre facultate, stateam la semafor si asteptam culoarea verde pentru a putea traversa. Langa mine mai erau un nene si un tip, iar pe partea cealalta se zareau doua tipe cu masti medicinale la gura. Nenea se intoarce catre tanarul pe care, trebuie mentionat, nu il cunostea si spune pe un ton superior si inteligent:
- Oare astea si cand sug p**a tot cu masca aia pe gura o sug?
Secundele trec, se face verde, nenea se indreapta spre ele si striga:
- Panaramelor, sugeti p**a cu masti pe fata? Sa va ia dracu’ de panarame, ca numai de la voi murim toti!

[Ca raspuns la intamplarile studentei provinciale, un fan al Oanei ne relateaza din experientele sale. Zi-le, Misule!]

Nu esti singura care a avut probleme cu chiria. Suntem mai multi. Iaca si povestea mea:

Eram odata, mai demult, la prima mea garsoniera in Bucuresti. Proprietarul, altfel om de gasca, avea si el o boala. Cand eram plecati de acasa (eu si co-garsonieristul), el mai venea pe la noi „in vizita” cu pretextul ca umbla hotii si asa se stie el mai sigur ca nu fura nimeni nimic din garsoniera. De parca avea ce… Eu aveam pe mine tricoul, inca 3 intr-o plasa… Si cam atat.

Ma rog, ne certam odata pe faza asta, promite ca doar mai vine in vizita cand plecam mai mult de 2 zile de acasa, vine momentul, plecam de acasa.. siii… surpriza, se termina totul in seara aia. Ne intoarcem mai devreme decat stabilit, ajungem acasa, pac, cheia in usa, intram si dam peste propitarul care statea in chiloti in pat la mine. Ala masca, pai sa vedeti baieti ca car, ca mar, ca cichi-cichi, etc… Pana la urma stam noi, povestim, bem din petul de vin negru pe care il adusese pentru noi (sanchi, aveam sa aflam dupa), se imbraca si pleaca pe la 10. Il tot vedeam noi incurcat, dar nu stiam ce are. Pana la urma, cand pleaca, ne arunca repede un „baieti, vedeti ca s-ar putea sa vina fata administratorului pe aici, are sa imi dea ceva, dar ziceti-i voi ca am plecat. Si pleaca in momentul doi. Noi, masca.

Ma rog, trece timpul, amandoi stateam in pat franti de oboseala. La ora 12 punct, ding-dong! Suna la usa. Ma duc eu sa vad cine e, mai curios din fire fiind. Ma uit pe vizor, ce sa vezi? Fata era in clasa a 12-a (am aflat ulterior), si probabil facea si ea un ban cinstit. A vazut ca e privita pe vizor, a zambit si si-a aranjat decolteul lasciv. Eu, abia abtinandu-ma sa nu ma pis pe mine de ras, deschid usa. Aia ma vede, inlemneste… si… in pana de inspiratie imi cere o tigara. Eu, nefumator ii zic ca n-am dar pot face rost daca vrea. Ea nu, mersi, face 180 de grade si pleaca.

Deci trebuia vazuta la fata, fardata ca un curcubeu, asteptandu-se sa dea de apropitar (avea 55 de ani parca) si cand colo, hop, s-a dus sursa de bani… Ce sa iti mai zic, am ras de ne-am stricat amandoi, si cat de repede ne-a permis situatia ne-am mutat de acolo. Oricum, de fiecare data cand nimeream in lift cu ea, ne lua rasul pe infundate.

[A venit momentul sa aflam cum s-au incheiat cautarile Oanei, studenta provinciala, relatate aici. Liniste, incepe episodul 2!]

O, vis frumos, vis frumos… Garsoniera mobilata, utilata, eventual mai prin buricul targului si pret de periferie… Unde esti tu, vis frumos?!

Mai are rost sa spun ca deja sunasem la jumatate din agentiile imobiliare din Bucuresti si, daca ma suparam, sunam si la cele matrimoniale? Mana destinului sau ochi de soim, nu stiu ce a fost, dar fu binevenit: in statia de autobuz mi-a atras atentia un batut de soarta, zgribulit si amarat anunt, candva frumos si stralucitor. Cu toate ca nu mai credeam in minuni, am zis sa pun la incercare ultima farama de noroc.

Ora 7, seara – ca doar cine se trezeste devreme e obosit toata ziua. Astrele mi-au suras, cum zice tanti Neti, si am purces sa verific garsoniera-loz in plic. Am lesinat urcand 6 etaje, intr-un bloc parca bombardat in timpul primului razboi mondial si pastrat in aceeasi stare ca amintire a acelor vremuri. Vorba mea – si plagiata de multi: “Trist, dar adevarat!”. Dupa aceasta ascensiune anevoioasa, am avut parte de o surpriza placuta: nu e usa din stanga! Yeeey! Tovarasul proprietar deschide usa, iar eu pasesc sfioasa in micul meu paradis. Un paradis pe cale sa se destrame pentru ca era putintel cam scump, cu mult peste bugetul meu de somer profesionist cu atestat de libera practica si drept de autor.

In aceste conditii, a trebuit sa ma folosesc de vastele mele cunostinte din domeniul psihologiei si sa aplic tehnici de negociere infailibile: ochi mari si cersetori, zambet subtil si decolteu generos. Am adaugat faptul ca trebuie sa suport mirosul de coliva care domneste in bloc si sa particip la toate inmormantarile de acum incolo si astfel am semnat contractul pentru o suma ce mi-a convenit si mie.

Am plecat fericita, dar tremurand de frica mai rau ca un morcov in mixer: ai mei iubiti sponsori nu fusesera informati cu privire la tranzactia efectuata si inca mai sperau ca mutarea mea in capitala sa fie doar un vis de-ale mele, neimplinit. Asadar, m-am oprit la prima biserica ce mi-a iesit in cale. Milostenii, matanii, rugaciuni pentru izbavirea sufletului meu ratacit si luminarea mintii tuturor celorlalti.

A venit si ziua fatidica in care trebuia sa ma mut in noua mea “casa, dulce casa!”. Nu am mers decat cu o geanta si un tricou cu Irina Loghin. Bagajele serioase au ajuns a doua zi, cu bunavointa celor de la Familia & Prietenii S.A., cu sediul central in [scuze Oana, reclama se plateste!]. Multumesc inca o data sponsorilor si celor care m-au ajutat in demararea acestui proiect menit sa imi ofere o sansa in plus pentru cultivarea inteligentei sclipitoare pe care o detin.

Cu patru cutii in brate, trei in spate si doua legate de picioare, incercam sa descui usa cand… la un semn deschisa-i calea si se-apropie de usa, un batran cam impotent, vorba aia, e pe tusa!

- Tu esti chiriasa?
- Da, chiar ea.
- Am venit sa-mi arati casa. De nu,
Te torturez pana vine doamna cu coasa.
- Orice gand ai, mosu’, si oricat ai fi de gras,
Nu ma retrag din business atata timp cat platesc cash.
Despre partea torturarii insa, nea’ asta, sa ma ierti,
Dar acu’ vei vrea cu stiri si OTV ca sa ma certi…
Ori vei vrea sa faci intoarsa de pe acuma a ta cale,
Pana nu incepem sa urlam ca niste animale!
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris si pentru mine,
Bucuroasa oi duce toate, preferabil, fara tine.
- Cum? Cand usa ti-e deschisa, a privi gandesti ca pot
Sa ratez aceasta sansa de-a vedea apartamentul tot?

N-apucai sa fac un pas, si inamicul navali in casa. Si apoi au urmat cei trei “V” ai vecinilor:
Vestitul: “Vaaai, ce frumos e aicea la tine!” – Nu mai bine pui mana pe o cutie si ma ajuti, in loc sa stai si sa casti gura, daca tot ai intrat pe teritoriul meu?
Vesnicul: “Vreau sa imi fac la fel in casa, sparg peretele asta, fac un mic barulet si da senzatia de mai mult spatiu!” – Serios? Vai cat ma bucur pentru tine, ar fi totusi mai interesant de analizat procesul cognitiv prin care ai ajuns la aceasta decizie.
Vai de capul meu: “Vezi tu, fetita, eu sunt administratorul blocului.” – La dracu’!