In exprimarea orala, ca si in cea scrisa, e frumos si util ca o propozitie sa aiba toate partile componente. Mai ales atunci cand incerci sa raspunzi unei intrebari sau sa explici ceva. In scris nu imi este foarte complicat sa realizez acest lucru, deoarece pot sa reiau de zeci de ori un text si sa il imbunatatesc. Insa in ultimul timp, din diferite motive, se pare ca in vorbire nu mai apuc uneori sa inchei propozitiile.

Nu e vorba ca nu am un vocabular dezvoltat sau o cultura indeajuns de vasta despre domenii diferite. Nu, e pur si simplu o tactica a creierului meu de a economisi energie si informatie, incercand sa anihileze obisnuinta mea de a oferi o explicatie pentru orice. Eventual, prin acest mecanism, ma si scuteste de niste situatii grele in care m-as avanta singur, vorbind fara sa gandesc. Nu functioneaza inca perfect, deoarece apuc sa spun conjunctiile coordonatoare sau subordonatoare, dar barem…

Cateva observatii despre momentele in care se intampla:

  • cel mai des, cand ma grabesc: nu am timpul necesar sa ofer unei persoane informatiile cerute, dar pentru a ii arata ca am toata intentia sa o fac in viitor, las propozitia neterminata si dispar ca magaru-n ceata. Nu garantez ca voi furniza vreodata informatiile alea daca nu ma prinde niciodata intr-un moment de chillax.
  • uneori, cand nu vreau sa raspund sau nu stiu ce sa raspund pe moment: dau un raspuns scurt, insa evit partea in care trebuie sa explic; pun o conjunctie, cu intonatia potrivita ca si cum urmeaza sa zic ceva foarte important – dar deja cunoscut, ma eschivez si schimb subiectul.
  • curtoazie, cand sunt intrebat de sanatate din mers: salut la randul meu persoana, incerc sa continui conversatia si imi dau seama ca de fapt persoana respectiva nu are niciun interes vizavi de viata mea si ma opresc in mijlocul propozitiei, zambind. In functie de reactie realizez ce e de facut. De obicei, merg mai departe.
  • momente ciudate, cand ma intalnesc cu vechi cunostinte: persoane cu care am avut ceva comun in trecut, dar acum nu ne mai leaga nimic, iar pentru a evita momentul penibil in care dupa rezumatul vietii (lucruri pe care le stia deja de pe facebook: In a relationship with…, Studied […] at University of…, Mint rubber at…) se lasa linistea, ma opresc in mijlocul unei fraze, ma uit la ceasul imaginar de la mana stanga si dispar ca magaru-n ceata.
  • momente idioate, adica pline de multe idei: vreau sa spun multe lucruri, sa explic, din diverse puncte de vedere, cu argumente solide, solutii posibile, dar cand toate vin deodata, ma blochez incercand sa le pun in ordine. Si nu mai apuc sa termin expunerea. Imi doresc sa dispar ca magaru-n ceata, dar de cele mai multe ori nu se poate (sunt fie intr-o prezentare, fie intr-un examen sau sedinta la munca) si asa apar “momentele idioate” din cauza ideilor.

Pentru ca, vorba ceea, asa-i in…

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 0 Comentarii

Cu to(n)tii avem pitici pe creieri, mai mari sau mai mici. Piticii, nu creierii. De fapt, si creierii sunt mai mari sau mai mici. Mai exact, unul mare si unul mic. Care creier mare poate fi mai mare la unii si mai mic la altii, la fel cum si creierul mic poate fi mai mic in cazul unora si mai mare in cazul altora. Asadar avem creier mare mic si creier mare mare, de asemenea avem si creier mic mic si creier mic mare. Te ajuta cu ceva explicatia mea?

Probabil ca nu. Asta e unul din multii mei pitici. Eu il consider ca fiind mic si dragut, chiar util pe alocuri, insa tind sa cred ca unele persoane din jurul meu au nevoie de o patura cand le explic cate ceva, pentru ca le las reci. Da, am ajuns sa citez din Robotzi. Revenind, recunosc ca uneori ma cuprinde un entuziasm nemarginit si ma las purtat pe valurile explicatiilor care mai de care mai elaborata si, daca habar nu ai despre ce vorbesc, plictisitoare. Dar atunci cand e cazul, pot sa structurez lucrurile si sa le expun logic, ca pentru tot prostu’. Daca e nevoie, bineinteles. E nevoie?

Nu, nu e necesar. Alt pitic se ocupa cu pusul intrebarilor. Fra’su cu raspunsul. La aceleasi intrebari, inainte sa dau ocazia celor din jur sa zica ceva. Nu se aplica si la scoala.

Am furculita mea. Si lingura mea. Nu-mi place sa le foloseasca altcineva si nu ma simt confortabil cand sunt nevoit sa mananc in lipsa lor. Au fost atent alese astfel incat sa indeplineasca un set de criterii de performanta, aspect si textura. Am si cana mea, care de asemenea indeplineste toate criteriile. Plus ca mai are si valoare sentimentala, e primita de la verisoara mea draga, cu ocazia majoratului.

Daca e sa mai pun la socoteala si modul in care traversez strada, felul in care optimizez calculatoarele pe la care ma mai opresc, desi nu sunt ale mele si nu mi-a cerut nimeni, locul unde stau in autobuz, cum corectez greselile de exprimare ale altora – incerc sa ma abtin, si aproape reusesc, gandirea orientata spre binele tuturor – de multe ori in detrimentul binelui personal, lucru care era sa ma coste si viata – ajung la concluzia ca sunt o persoana ciudata. Dar nu sunt, am doar pitici. Unii mari si… unii mici!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 1 Comentarii

Aho, aho, voi inculţi fraţi,
Staţi puţin şi nu vă-mbătaţi,
Lângă monitor v-alăturaţi
Şi urarea-mi ascultaţi!


Mulţumesc cititorilor mei,
Tuturor celor trei,
Pentru părerile împărţite
Şi culturile îmbogăţite.

Şi în anul care vine,
Să vă faceţi milă de mine,
Să mai daţi câte-un comment,
Nu rataţi niciun moment!

Iar acum, ca de final,
Vă urăsc subliminal
Să aveţi de toate-n coş,
Un An Nou fericit si La Multi Ani Frumoş!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 5 Comentarii
31
Dec

Sa facem calacule… calcalule… calculelele… Calculele! pe 2010:

  • Am primit si oferit iubire [x]
  • Nu am avut probleme grave de sanatate [x]
  • Am avut familia si prietenii langa mine [x]
  • Am terminat facultatea si am luat licenta [x]
  • Am intrat la masterat la fara taxa [x]
  • Nu am fost concediat, ba chiar avansat [x]
  • Am cumparat o garsoniera cu banii din blogging (ha ha!) [x]
  • M-am bucurat si de micile placeri ale vietii [x]

Se pare ca 2010 a fost un an bunicel, judecand dupa cele de mai sus. Oricand se poate si mai bine, dar si mai rau. Desigur, nu mai rau ca 2009, ala a fost an de pomina. Sper ca 2011 sa ne aduca tuturor mai multa stabilitate, liniste si cumpatare. Si la mai multa minte!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii
10
Apr
Din seria:Aberatii
Taguri:

De o luna pe blog n-am mai scris,
N-am avut timp, ci doar plictis.
Ideile numai pe drum m-au prins
Si pan’ s-ajung pe net s-au stins.

In plus, am considerat ca valsul
Ce vi l-am lasat reflecta-ntransul
Mult prea mult talent pe parcursul
A doar doua minute, cat dureaza visul.

Nu va speriati ca in acest scurt poezius
Am debitat ca o vioara Stradivarius
Gasita-n pod in luna lui Iulius
Si chinuita de un copil retardatus.

Pace voua, binecititorilor!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 14 Comentarii

Priviti-ne pe mine si partenera mea, dupa care luati lectii de la toti concurentii. O poza face cat o mie de cuvinte, o secunda de filmare cat vreo 20 de poze, asa ca va las sa faceti calculele despre cat valoreaza in cuvinte urmatoarele filmulete si ma opresc aici din palavragit.

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 9 Comentarii

S-au terminat vacantele, concediile platite si neplatite. Tot boborul la munca, nu la intins mana! Trebuie sa scoatem tara din groapa cu rahat nisip miscator in care ne-am afundat! Invatati si munciti pana indobitociti! La Multi Ani!

Va uraste cu drag,
In-Cultul Sef

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii

Sa va explic: cand merg cu scuterul port una bucata casca neagra, una bucata jacheta neagra, una pereche manusi moto, blugi si adidasi. Chiar si pe timpul verii, la temperaturi de 30-40 de grade Celsius, echipamentul meu este acelasi, din simplul motiv ca mai bine sa-mi fie cald putin timp decat sa astept mai mult timp sa mi se vindece ranile.

Ei bine, in conditiile in care oamenii erau in slapi, bermude si maiou si tot curgeau apele de pe ei, se simteau datori sa ma intrebe:
– Nu ti-e cald?
– Nu, am aer conditionat pe scuter!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii

Pentru ca unii nu au indeajunsa minte ca sa faca remarci amuzante sau o gluma buna despre cineva care parcheaza un scuter la supermarket, ii voi ajuta eu. Na si bagati la cap:

Agentul de paza: Puteti sa intrati cu el, dar sa il declarati la receptie clienti.

Un client: Ma scuzati, poftiti 50 de bani, imi dati mie caruciorul?

Cara: Hai ca parchez eu aici si il bagi in portbagaj la Matiz.

Eu catre un Cara: Ai un buzunar cu fermoar?

Prietena mea: Esti bucuros ca ma vezi sau e doar scuterul in pantaloni?

Prietena prietenei mele: Ascunde chestia aia pana nu ne vede cineva. Repede, baga-l in poseta mea!

Eu catre ea: Nu, ca ai deja un vibrator acolo!

Prietenul prietenei prietenei mele: N-o asculta, ma! Baga-l in casca si il lasi la receptie clienti, ai auzit ce a zis agentul.

O fetita: Mami, mami, vleau si eu sa ma dau in calutul ala!

Mama fetitei: Lasa, mami, ca esti prea mare pentru el!

Un baietel: Al meu e mai mare decat al tau!

Tatal baietelului: Da, tati, ATV-ul tau e de 6 ori mai mare decat jucaria baiatului!

Cel care m-a blocat: Daca nu ai loc printre masini, ia-l pe sus!

Eu catre cel de mai sus: Nu e nevoie, l-am invatat sa leviteze.

Un prieten prin trecere: Ai venit cu scuterul? Ah, iar l-ai parcat dupa stalpul de la cedeaza trecerea.

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii

Dupa spectacolul sangeros la care am asistat, si scandalul ce i-a urmat, asistentele si in special infirmierele erau si mai tafnoase. A trebuit sa mai indur vreo doua zile caldura si toanele acestora.

In a cincea zi de spitalizare am aflat cu bucurie ca o sa imi scoata si furtunul din sarpe, dupa ce imi scosesera deja doua tuburi din burta. Asistenta mi-a spus ca o sa usture putin. A mintit! A durut ca dracu’! Abia apoi mi-a spus ca o sa mai simt usturimea vreo cateva zile, mai ales cand o sa mictionez. Si cum nu mai aveam un furtun prin care sa imi dau drumul cand vreau, a trebuit sa incerc sa merg pana la toaleta. A fost un chin sa ma ridic si sa ma tin pe picioare, dar eram bucuros ca pot iesi din salonul ala imputit.

In aceeasi zi trebuia sa dau si examenul de admitere la facultate, desi aveam locul deja rezervat. Am zis sa imi incerc norocul, cu toate ca nu eram tocmai in cea mai buna forma. Universitatea a fost receptibila problemelor mele si imediat a organizat o comisie speciala de testare. Au trimis la spital doi profesori cu un plic, insotiti de doi politisti. Credeam ca au venit sa ma intrebe ce e cu iarba din rucsacul meu, si am dat sa fug, dar m-au prins – nici nu apucasem sa ma ridic din pat. In fine, mi-au explicat cum va decurge, au discutat si cu cei de la spital, mi-au scos branula, mi-am luat ultima punga de scurgere la subrat si am mers intr-o incapere gen sala de consiliu.

M-am asezat pe un scaun, dar abia puteam sa stau, pixul ma ustura si mana dreapta mi-era amortita inca de la branula, asadar gandul numai la matematica nu mi-era. Norocul meu ca examenul era grila, insa tot trebuia sa fac calcule ca sa pot da un raspuns. Dupa jumatate de ora spatele ma omora, am mai rezolvat ce era pe acolo si am predat foaia. Dupa inca o ora a venit un profesor cu o macheta de notare si mi-a dat verdictul: “Esti bun!“. Nu stiam inca ce inseamna, trebuia comparat si cu restul notelor. Mai tarziu am aflat ca am fost bun, dar nu excelent: al 11-lea din vreo 60. Exact sub linia de fara taxa. Nu-i rau tinand cont de conditiile in care s-au dat examenele si de faptul ca cei de la facultate au si schimbat litere intre ei. Eu sa fiu sanatos…

Trecand deja de doua examene, venise timpul sa plec pe acasa, cu 10 kg mai usor decat venisem. Mi-au scos si ultimul furtun si dupa alte cateva proceduri, eram liber. Casa, dulce casa! Nu puteam inca sa ma misc bine, asa ca tot prizonier eram, dar barem aveam alt confort. Aveam voie sa mananc doar chestii usor digerabile si inca luam pastile. Am stat in casa vreo doua saptamani, cu uitat la televizor si chatuit pe net.

Intr-una din zile a trebuit sa merg la prima facultate la care depusesem dosarul, ca sa imi iau diploma de bac deoarece nu voiau sa i-o inmaneze mamei, desi le explicase situatia mea. Regulile sunt reguli, dar parca uneori mai trebuie indoite. Motivatia lor era ca a existat un scandal din cauza unui parinte ce retrasese dosarul baiatului fara ca acesta sa fie de acord. Si dupa ce am ajuns acolo si m-au vazut in ce stare eram, tot faceau pe inabordabilele. Asa iti dai seama in ce universitate urmeaza sa iti investesti timpul si daca merita. Imediat dupa ce am luat dosarul am fost la cea la care dadusem examenul ca sa depun diploma in original. Aici toata lumea ma trata frumos, stiau toate secretarele de situatie, ma intrebau cum ma simt si nu ma puneau sa ma misc de colo-colo. Dupa trei ani situatia nu mai e chiar aceeasi, dar cu siguranta e mai buna decat in rest.

Am mai trecut pe la spital sa imi schimbe pansamentele, apoi sa imi scoata firele si asta a fost. De atunci nu am mai calcat in acel loc de tortura si sper sa nu o mai fac. Nu doresc nici dusmanilor mei – daca or exista si oricine ar fi ei – sa treaca prin ce am trecut eu. Nu sunt neaparat de acord ca cel mai bun medic din Constanta este trenul de Bucuresti deoarece stiu ca si acolo sunt destule probleme, insa fereasca Sfantul sa ai vreo simptoma in plus sau in minus, ca i-ai bagat pe doctorii nostri in ceata…

Va multumesc ca ati indurat alaturi de mine aceasta aducere aminte si imi pare rau ca i-am plictisit pe cei ce stiau deja povestea, dar trebuia sa existe si “la dosar” pentru ca nepotii mei sa citeasca peste ani si ani. Totul e bine cand se termina cu bine!

V-am pupat pe portofele,
SERIALUL S-A-NCHEIAT!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 4 Comentarii

Despre sistemul medical si cum merg treburile in spitale am auzit cu totii, insa unii mai norocosi am avut ocazia sa testam pe propria piele ce au patit altii. Pe durata spitalizarii mele am vazut si auzit multe, dar unele cred ca le-am sters din memorie, spre binele meu. Ce a mai ramas va povestesc in continuare.

Spitalul inca arata jalnic acum trei ani: mobilier vechi – locuit de carcalaci, saltele incomode, geamuri care vara nu asigura aerisirea si iarna incalzirea. Asta in majoritatea saloanelor, pentru ca erau si atunci cateva sponsorizate, insa accesibile doar celor cu diferite afectiuni, si prin “afectiune” ma refer la simpatie/prietenie/cardasie. Cu unul dintre aceste saloane imparteam toaleta – nu eu personal, ca eu aveam linie directa. Era cu doar doua paturi, o masa, un scaun, un dulapior si noptiere, toate noi. Pe jos avea gresie si geamurile se deschideau. Unul dintre paturi era liber de la inceput – si asa a stat pana la sfarsit – insa Doamne fer’ sa puna pe cineva “necunoscut” sau necotizant, cum ar fi un tanar ce se sufoca intr-un salon cu alte trei persoane si basini non-stop. Nu, lasa-l sa vada ce inseamna chin!

Atentiile sunt o ciuma. Nu doar a angajatilor, ci si a pacientilor, in teama de lor – deloc nefireasca – de a fi ignorati. Doi lei la asistenta sa aibe mana usoara la injectie, un leu la infirmiera sa mai schimbe plosca, o suma cu trei cifre pentru anestezist sa nu te lase cu paralizie si o alta suma celui care executa operatia pentru a nu uita ceva inauntru sau sa nu scoata ceva de care inca mai aveai nevoie. Unii vorbesc frumos si fara sa le dai, la altii se cunoaste schimbarea abia dupa ce sunt recompensati. Nu cred ca e pentru faptul ca o sa ia o inghetata copiilor din banii aia, ci mai mult o obisnuinta, o dovada de recunoastere a eforturilor supraomenesti ale acestor eroi moderni.

Trebuie sa precizez totusi ca doctorul care m-a operat nu a acceptat niciun fel de atentie baneasca, si cu greu a cedat presiunilor mele de a ii oferi o icoana cadou. Sa fi fost din cauza ca mi-au pus diagnostic gresit prima oara si m-au tratat superficial? Neah…

In alta ordine de idei, m-au vizitat colegi, prieteni si familie. Colegii au aflat intamplator atunci cand unul dintre ei m-a sunat sa ma intrebe daca vin la plaja. M-as fi dus, zau, dar eram cam indisponibil. Asa ca au venit ei la mine. O colega s-a facut alba dupa cateva minute de stat in salon si s-a scuzat ca trebuie sa plece, dar nu se simtea prea bine. Am inteles si am scuzat-o, nici eu nu ma simteam extraordinar. Altcineva imi facea aer cu un ziar, ca nu mai puteam respira. Mai spuneau cate ceva amuzant si eu dadeam sa rad, dar tinand cont ca muschii mei abdominali erau taiati, nu puteam decat sa zambesc usor si sa le spun sa inceteze pana nu imi sar intestinele pe afara. Si totusi cata nevoie aveam atunci de zambete si vorbe bune… si inca un calmant!

Intr-una din zile, mosulica din dreapta mea a fost dus la operatie. Cu putin inainte ajunsesera la spital niste rude de-ale sale, un batranel, o femeie si un baiat, ca sa il asiste dupa ce termina medicii cu el. Ei bine, batranelul l-a asistat asa de minunat incat i-a smuls acul prin care i se pompa sange in corp si a inceput sa tasneasca peste tot, ca o fantana arteziana colorata in rosu de niste minti bolnave. Asistentele si infirmierele nu au fost foarte multumite…

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 6 Comentarii

Prima noapte a fost una foarte luuunga si deloc odihnitoare, si nu doar pentru mine. Mama a stat tot timpul pe un scaun, la capatul patului meu si nu a inchis un ochi. Dimineata a venit cu o noua portie de lichide hranitoare si calmante puternice, comandate special pentru mine – dupa cum m-a asigurat doctorul anestezist.

Tot dimineata vin si asistentele si lasa pe pat fisa pacientului, pentru ca mai apoi sa vina un stol de doctori si sa se informeze despre cum a evoluat/involuat fiecare. Daca tot aveam ocazia, mi-am studiat putin fisa. Pacient mascul, varsta 18 ani, potent, bla bla, caucazian, 1.80m, 65 kg, simptome, bla bla, analize, bla bla, diagnostic, bla bla… Hopa! Stai, diagnostic: peritonita generalizata veche prin apendicita acuta gangrenoasa perforata. Ha, va provoc sa spuneti asta de cinci ori repede! O denumire pe masura durerilor.

In timpul vizitei medicilor, ai mai mici le explicau alor mai mari ce s-a intamplat, ce au facut si cum a decurs. Urma o intrebare simpla “Cum te simti?” din partea celor smecheri si pana sa le zici “Bine, doar ca…“, te intrerupeau cu “Bun, urmatorul!“. Am inteles, era o vizita de curtoazie, ca pentru probleme existau asistentele si doctorul tau.

Nu o sa continui serialul povestind fiecare zi in parte pentru simplul motiv ca nu mai tin minte exact in ce ordine s-au intamplat diferitele evenimente. Insa pe scurt, am stat in spital 5 zile, cu 3 tuburi in burta, imi faceam nevoia printr-un alt furtun despre care nu voi mai aminti deoarece inca imi provoaca fiori pe sina spinarii, nu puteam sa tusesc, sa stranut, sa rad, sa respir adanc, sa mananc, sa ma misc din pat. Pe langa asta, sufeream de o maaare plictiseala.

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii

Era o joi dupa-amiaza in Luna lui Cuptor, iar eu zaceam pe un pat de spital intr-un salon fara geamuri si cu un om care tragea aere incontinuu; aveam abdomenul tinut laolalta de niste fire si pansamente, cu trei tuburi iesind din el. Nu mai simteam nicio durere, ca eram inca sub efectul anesteziei, dar incet-incet incepeam sa simt furnicaturi. Ma tot intrebau daca mi-este rau, daca am ameteli, erectie dimineata sau asteptari de la viata. N-aveam nimic inca, mi-era bine.

Asta pana cand mi-a venit sa fac pisu, ca nu stiam cum o sa reusesc, din moment ce nu aveam voie sa ma misc. Nimeni nu ma avertizase cu privire la acest aspect. Si pe masura ce ma dezmorteam nevoia era si mai mare si nu puteam sa o mai stapanesc. Doctorul imi zice: “Da-i drumul!“. Dom’ doctor, faci misto de mine? “Nu pot, dati-mi o plosca, parca asa se face.“. El a ras, n-a zis nimica…

Repet, nimeni nu m-a pregatit pentru asta. Am ridicat cearsaful sa vad ce mai face bravul soldat, daca nu cumva chirurgul era frate cu Ciomu, si am constatat ca… i-au bagat un furtun pe gat! Da, aveam un furtun introdus prin Gigi pana in vezica urinara! Si desi sa stii ca poti sa iti dai drumul cand vrei tu iti ofera o oarecare libertate, era total aiurea! Ca sa nu mai zic ca daca miscai de furtun mai brusc ma sageta pana in inima.

Dupa ce am aflat si acest mic detaliu, imi reveneam din anestezie, lucru nu foarte placut. Cu toate ca nu mi-a fost greata, nu am avut dureri mari de cap sau ameteli, aveam momente in care nu mai puteam respira si trebuia sa imi faca cineva vant. In plus, cum inchideam ochii – dupa deja 72 de ore nedormite – vedeam numai linii viu colorate, care incepeau de undeva de sus si apoi coborau vibrand, formand chipul cuiva cunoscut, care se tot marea si apoi se spargea de cristalinul ochiului mintii mele. Apoi urma alt chip, alt stil de vibratii, alte culori, alta bubuitura. Nu era tocmai un film horror, ci mai degraba o “vizualizare” de Winamp, dar indeajuns cat sa ma mai tina treaz. In acea noapte in care cerul s-a deschis, Sf. Ilie s-a plimbat cu carul de foc pe deasupra norilor, dar nu m-a luat la plimbare… nu era inca timpul meu. Pff, ce poet sunt, da-ma dracu’!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii

Fiind aproape fara simturi de la torace in jos, venise momentul adevarului. Dom’ chirurg a facut prima incizie, de vreo 5 cm lungime, in partea dreapta, unde s-ar afla in mod normal apendicele. Eu credeam ca deseneaza cu creionul, asemenea impulsuri usoare mai erau in stare sa transmita nervii. Se uita doctorul ce se uita si, dupa cateva “hmm“-uri, exclama catre doctorita ce il asista: “Eu nu-l gasesc!“. Poftim?! Dom’ doctor, te rog, cauta mai bine, orice ai cauta acolo! Pe bune ca nu au sarit piese din mine in mers, cum se intampla acum cu scuterul. Mai cauta!

Se pare ca cercetarea acelei zone mici era in zadar, pentru ca au decis sa ma sectioneze “mai pi sentru“, de unde incepe abdomenul si pana unde se termina, cu ocolirea buricului. M-au despicat ca pe un peste. In acel moment eu ma uitam in ochii mari si albastri ai studentei eminente, care subit si-au dublat dimensiunile. “Asta nu cred ca-i de bine“, mi-am zis.

Urasc cand am dreptate. Pana si doctorasul a scos niste sunete de uimire, doctorita la fel, iar apoi l-au chemat pe seful sectiei, sa-si dea si el cu parerea. Calm, cel din urma le-a spus ce si cum sa faca, si apoi a plecat. Din pacate, nu vedeam ce se intampla dincolo de cearsaful ala alb, dar simteam cum trag de toate alea din mine. Anestezistul venise sa ma tina de vorba, eu ma uitam la ceasul de deasupra usii – pe care il vedeam invers si trebuia sa ma concentrez ca sa imi dau seama cat timp trecuse, iar studenta era din ce in ce mai oripilata.

Dupa ceva mestereli pe acolo si o “Evrika!“, doctorul intra in raza mea vizuala cu o chestie lunga, mare, alba si insangerata. “Oh, nu! Acum nu voi mai putea avea copii!“… Doctorul zambeste si imi spune: “Asta a fost de vina! E cel mai mare dintre toate pe care le-am vazut pana acum!“. Doctore, sunt flatat, dar daca stiam ca sexul dauneaza asa grav sanatatii, mai taiam din portii. Dumnealui continua: “E apendicele tau. Era inflamat foarte tare, are 10 cm, fata de 2 cm cat are atunci cand se face de obicei apendicita. Si s-a tot umflat pana cand s-a spart.“. Il ascultam cu atentie si il intreb: “Puteti sa il puneti in formol si sa mi-l dati acasa?“. Din pacate, nu s-a putut. A fost prima si ultima oara cand l-am vazut pe apendicele meu. Uneori parca mi-e dor de el…

Ce se intamplase in burta mea? Datorita faptului ca ala mare si tare era inflamat, vazandu-se nebagat in seama s-a spart in figuri, probabil inainte sa merg la urgente prima oara. Timp de doua zile, cat am stat acasa, peritoneul meu s-a umplut cu lichid, si s-a format un fel de puroi, o infectie. De aici si numarul mare de leucocite, corpul incerca sa opreasca raspandirea acesteia.

Doctorii s-au pus din nou pe treaba, si am aflat ulterior care a fost solutia. Intr-un limbaj total nemedical si cu o mica exagerare va spun asa: mi-au scos matele, le-au spalat cu nu stiu ce solutii, au aspirat tot lichidul ala, au mai curatat cavitatea de doua ori, au aspirat putin si apoi s-au apucat de pus piesele la loc. Nu inainte insa de a imi infige trei sonde care sa mai suga din lichidul ce va mai fi secretat, cate una in fiecare parte – pentru asta m-au intepat putin si in partea stanga. M-au cusut, m-au dezlegat, au chemat niste femei zdravene sa ma mute pe targa si sa ma duca la loc in salon.

Cand m-au scos din sala de operatii, in anticamera era o fata tot cam de varsta mea, ce se tinea de burta si privea speriata. Am ridicat mana in semn de OK, i-am zambit si i-am spus, in viteza: “Stai linistita, o sa fie bine!“. Toti din jurul meu au ras. Nu prea tare insa, ca ma scapau.

Am stat o ora si jumatate in operatie. Barem eu am stiut ce se intampla pe acolo, dar mama a stat afara si nici nu vreau sa ma gandesc ce era in sufletul ei. I s-a luminat fata cand m-a vazut viu si intreg. Ma rog, aproape intreg. Doctorii au luat-o deoparte si i-au explicat ce si cum. Eu stateam in pat, inca amortit, dar bucuros ca am scapat de durerea aia nenorocita. Am renascut!

ATENTIE! Urmeaza o imagine explicita ce poate fi considerata drept socanta de catre unele persoane. Nerecomandata minorilor si celor slabi de inger!
» » » nu rade, citeste-nainte!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 8 Comentarii

In jurul orei 16 a zilei protectorului fortelor aeriene, au venit sa ma ia.

– Un’ te duci tu, Jorjele?
– Sa ma taie, doctore!

O infirmiera era insarcinata – la cat de grasa era, sigur avea tripleti – cu cel din urma drum al meu. Animala trebuia sa ma conduca pana in anticamera. Imi spune in sila: “Ridica-te! Hai, mai repede, ca nu stau toata ziua dupa tine!“. Eu ma straduiam, zau ca imi dadeam toata silinta, insa fara ajutor nu puteam. Nici mama singura nu avea forta sa ma sprijine. Elefanta statea si privea dezinteresata. Mama a rugat-o sa aduca un scaun cu rotile, ca eu nu mai puteam sa merg. “Astea-s fite! Pff, ce figuri, dom’ne! Cica nu poate sa mearga…“. Eram de-a dreptul uluit. Din fericire, a trecut pe acolo o asistenta si i-a repetat sa aduca un fotoliu rulant, nu fara a fi si dumneaei pomenita in vociferarile balenei.

Vine regina balului, ma aseaza in fotoliu si ma duce in anticamera, unde urma sa raman doar cu ea. Si razbunarea-i avea sa fie dulce… “Ridica-ti bluza!“. Cu sfiala execut comanda. Trebuia sa ma lase fara par pe abdomen. Scoate un aparat de ras din acela vechi, de fier, cu lama. “Am pus-o!“, mi-am zis in gand. Si aveam dreptate. A dezinfectat zona cu vata si spirt, si s-a apucat sa tunda iarba, fara alte adaugiri. Cineva trebuia sa ii spuna ca alcoolul sanitar se evapora si nu umezeste zona. Mai bine imi dadea sa beau, avea mai mare efect. Asa ca la fiecare atingere muschii mi se contractau puternic. Ea tipa la mine sa stau nemiscat, eu scanceam de durere. Taceam si induram. A fost un minut foarte lung…

Din mainile fiarei m-a scapat anestezistul. Ma mintea frumos, cum ca o sa foloseasca pentru rahie – anestezie partiala, cu inserare in coloana vertebrala – un ac ca pentru copii, ca nu o sa doara decat putin cand ma inteapa. Dar a avut grija sa mentioneze ca daca ma misc in timp ce face aceasta operatiune s-ar putea sa raman paralizat pentru tot restul vietii – asta daca imi mai revin din operatie, bineinteles. A chemat un asistent si o asistenta sa ma imobilizeze, am stat ghemuit si m-am detasat de orice gand pentru a ma putea integra in absolut.

Absolut degeaba! Durerea aia mica si cu acul ala pentru copii le simteam din crestet pana in varful degetului mare de la piciorul mic. Inca ma mir ca nu am lesinat atunci. In fine, mi-au spus sa imi dau repede jos pijamalele, ca nu voiau sa traga de bustean dupa aia. In sala erau 10 oameni, printre care si o studenta, iar eu sunt mai rusinos de fel. Insa atunci nu am mai stat pe ganduri. Jos textila, sa aiba studenta ce examina!

M-am intins, m-au legat de masa, mi-au cuplat perfuziile, mi-au mai facut un calmant si au inceput sa ma impunga cu degetul sa vada daca mai simt ceva. Si simteam! Mi-era ca o sa inceapa inainte sa isi faca efectul anestezia si le spuneam sa stea cuminti. Intre timp, am zis sa imi fac un moft: l-am rugat pe anestezist sa imi puna masca de oxigen si a acceptat! Ieeeei! “Puteti sa ii mai dati drumul putin? Inca putin? Inca putin?“. “Gata, ca nu e bine prea mult.” – “Mhm. Merge si asa. Multumeeesc!“. Si cum ma imbatam cu oxigen, chirurgii isi pregateau instrumentele. Imi spun sa misc un deget de la picior, sau piciorul. Nu puteam. Ma inteapa pe ici, pe colo, nicio reactie. Eram lemn, numai bun de taiat.

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 3 Comentarii
Pagini
 
E criza
 
Am si sponsori
 
Taguri
 
Articole inculte, cele mai...
©2011 In-cult.Info | Tema de: Elegant Wordpress Themes & data moca de Promo Items | WordPress