[Povestea ce urmeaza a fost amanata pentru ca toti editorii de la www.in-cult.info au fost in concediu neplatit. Text de studenta provinciala eminenta corespondenta, Oana, si editat de redactor sef incult, Jorjel.]

Sa continuam de unde am ramas. Am facut cautari arheologice si am gasit o urma de viata preistorica: viata de student din provincie!

Si hai sa nu fim drastici, are si asta farmecul ei. Cum vom putea povesti cu lacrimi in ochi de la atata ras peste ani si ani: “Mai tii minte cand ni s-a facut foame si cand sa mancam am realizat ca painea era mucegaita si am spart pusculita, am mers la magazin sa luam paine cu un pumn de monede, dar pana la urma am luat bere si tigari?”.
Da, probabil ca vor fi amintiri frumoase, dar hai sa ne concentram asupra prezentului. Si ce poate fi mai interesant de discutat acum decat marea problema internationala? Nu, nu gripa porcina. Pe asta o tratam cu alta ocazie. Ei bine, da, este vorba de marea vrajeala cu criza financiara.

Sa analizam putin situatia. S-a gandit un mare destept sa arunce un zvon: “E de rau, frate!”. Zvonul a ajuns la urechea unor fraieri care s-au panicat, nu au mai dormit noaptea, nu s-au mai alimentat corespunzator si uite asa nu au mai avut grija de banii si firmele lor care, ati ghicit, au intrat in faliment. Ca prin miracol si pentru ca “spiritul de turma” e pa trend i-au mai urmat si alti panicati. Toate ca toate, problema lor… niste speriati. Sa mearga la o terapie la psiholog, la o reorientare profesionala… solutii sunt.

Revenim la ale noastre… adica la ale mele, care este.
Cum m-a afectat pe mine criza? Pai pot sa ma laud ca nu m-a afectat, ci doar ma ajuta. Cum adica ma ajuta cand toti ceilalti plang, falimenteaza si apoi se sinucid? Pai aia nu au stiut sa vada partea frumoasa a problemei. Eu, da, chiar eu incet, dar sigur, voi ajunge sa cunosc Bucurestiul mai ceva decat un bastinas care nu isi cunoaste nici propriul buzunar sau decat un nene cu taxi la super pretul de 5 Ron pe centimetrul parcurs.

De cand m-am mutat in micul meu paradis am inceput sa aplic pentru diverse posturi in domeniul studiat sau in domenii adiacente care imi plac: resurse umane, educatie.
Sunt de aproape 4 luni in Bucuresti si abia mi-am gasit un loc de munca decent. Ar fi dragut sa imi aduc aminte toate interviurile la care am fost, dar cert e ca am ajuns sa cunosc Bucurestiul numai din plimbarile astea. Pentru ca pana la urma la asta s-a ajuns: un du-te-vino de acasa pana in alt colt al orasului. Si mie imi plac plimbarile! Ar mai fi fost dragut sa pastrez toate anunturile de angajare la care am trimis un CV si o scrisoare de intentie dar nu avea Jorjel indeajuns spatiu sa le expuna.

Criteriile de selectie s-au schimbat: nu mai trebuie sa stii multe si sa fii platit bine pentru ceea ce stii. Trebuie sa stii multe, sa ai o gramada de diplome si alte hartii, eventual si o trusa intreaga de pile, si vei ajunge sa fii sclav pe plantatie si, mai presus de toate, vei fi platit al naibii de prost, la limita penibilului. Cand iti cauti un loc de munca incerci mai intai acolo unde iti place „ceva”. Vrei sa faci ceva placut pentru tine, sa fie un mediu in care sa te simti bine si, daca se poate, sa fie un „ceva” in care ai si studiat.

Imi plac copiii, imi place sa ii vad cum alearga de bezmetici pe langa mine, imi place sa ma traga de par doar pentru ca este distractiv pentru ei, iar pentru mine dureros. Am facut o facultate care se implica foarte mult in educatia noii generatii. Asa ca am zis: “Vreau sa fiu educatoare!“.
Si ce daca vreau?! Si ce daca am o diploma de licenta?! Si ce daca am niste cursuri?! Imi lipseste o hartie, una care e net inferioara celorlalte si, daca as avea-o, nu mi-ar mai trebui celelalte. Ciudat. Interesant. Si eu pentru ce am facut facultatea aia? Da, de placere, dar nimic, nimic?
Bun… Oricum copiii erau prea galagiosi, prea ar fi facut pe ei si trebuia sa le schimb scutecele si as fi fost tinta lor cand, in loc sa manance, ar fi folosit lingurile pe post de catapulte.

Imi mai plac oamenii, adica nu mi-e frica de ei. Relatii cu publicul, relatii cu clientii, resurse umane… STOP! Alta problema: aici nu imi mai trebuie o hartie din sertarul vechi al bunicii (liceu), aici imi trebuie alte hartii fara de care nu se poate. Mai sa fie! Cum asa? Pentru ca asa vor muschii lor! Bineee… Mai bine ma duc la Universitate si o fac pe ghidul prin Bucuresti ca deh, am experienta in a ma plimba degeaba pe strazile capitalei.

Si eu ce fac? Imi caut de munca pentru ca nu am bani, nu pentru ca am prea multi de dat… Am facut o facultate ca sa mi se ceara diploma de la liceu sau am facut o facultate ca sa mi se ceara adeverinte de la niste cursuri pe care ar fi trebuit sa le fac prin diverse insitutii, predate de tipi dubiosi? Si diploma aia de licenta la ce imi foloseste? Aaa… sta frumos in rama, asezata la rang de cinste pe peretele: „Astea nu imi folosesc!”. Oare de ce am fost fraiera sa ma inscriu la un master? Bine, intrebarea este retorica… Frecventez cursurile unui master ca sa mai obtin o diploma care va triumfa deasupra diplomei de licenta!

Update: de putina vreme sunt telefonista! Am luat-o pe urmele lui Jorjel, desi nu la aceeasi companie.

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 22 Comentarii

[Ca raspuns la intamplarile studentei provinciale, un fan al Oanei ne relateaza din experientele sale. Zi-le, Misule!]

Nu esti singura care a avut probleme cu chiria. Suntem mai multi. Iaca si povestea mea:

Eram odata, mai demult, la prima mea garsoniera in Bucuresti. Proprietarul, altfel om de gasca, avea si el o boala. Cand eram plecati de acasa (eu si co-garsonieristul), el mai venea pe la noi „in vizita” cu pretextul ca umbla hotii si asa se stie el mai sigur ca nu fura nimeni nimic din garsoniera. De parca avea ce… Eu aveam pe mine tricoul, inca 3 intr-o plasa… Si cam atat.

Ma rog, ne certam odata pe faza asta, promite ca doar mai vine in vizita cand plecam mai mult de 2 zile de acasa, vine momentul, plecam de acasa.. siii… surpriza, se termina totul in seara aia. Ne intoarcem mai devreme decat stabilit, ajungem acasa, pac, cheia in usa, intram si dam peste propitarul care statea in chiloti in pat la mine. Ala masca, pai sa vedeti baieti ca car, ca mar, ca cichi-cichi, etc… Pana la urma stam noi, povestim, bem din petul de vin negru pe care il adusese pentru noi (sanchi, aveam sa aflam dupa), se imbraca si pleaca pe la 10. Il tot vedeam noi incurcat, dar nu stiam ce are. Pana la urma, cand pleaca, ne arunca repede un „baieti, vedeti ca s-ar putea sa vina fata administratorului pe aici, are sa imi dea ceva, dar ziceti-i voi ca am plecat. Si pleaca in momentul doi. Noi, masca.

Ma rog, trece timpul, amandoi stateam in pat franti de oboseala. La ora 12 punct, ding-dong! Suna la usa. Ma duc eu sa vad cine e, mai curios din fire fiind. Ma uit pe vizor, ce sa vezi? Fata era in clasa a 12-a (am aflat ulterior), si probabil facea si ea un ban cinstit. A vazut ca e privita pe vizor, a zambit si si-a aranjat decolteul lasciv. Eu, abia abtinandu-ma sa nu ma pis pe mine de ras, deschid usa. Aia ma vede, inlemneste… si… in pana de inspiratie imi cere o tigara. Eu, nefumator ii zic ca n-am dar pot face rost daca vrea. Ea nu, mersi, face 180 de grade si pleaca.

Deci trebuia vazuta la fata, fardata ca un curcubeu, asteptandu-se sa dea de apropitar (avea 55 de ani parca) si cand colo, hop, s-a dus sursa de bani… Ce sa iti mai zic, am ras de ne-am stricat amandoi, si cat de repede ne-a permis situatia ne-am mutat de acolo. Oricum, de fiecare data cand nimeream in lift cu ea, ne lua rasul pe infundate.

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii

[A venit momentul sa aflam cum s-au incheiat cautarile Oanei, studenta provinciala, relatate aici. Liniste, incepe episodul 2!]

O, vis frumos, vis frumos… Garsoniera mobilata, utilata, eventual mai prin buricul targului si pret de periferie… Unde esti tu, vis frumos?!

Mai are rost sa spun ca deja sunasem la jumatate din agentiile imobiliare din Bucuresti si, daca ma suparam, sunam si la cele matrimoniale? Mana destinului sau ochi de soim, nu stiu ce a fost, dar fu binevenit: in statia de autobuz mi-a atras atentia un batut de soarta, zgribulit si amarat anunt, candva frumos si stralucitor. Cu toate ca nu mai credeam in minuni, am zis sa pun la incercare ultima farama de noroc.

Ora 7, seara – ca doar cine se trezeste devreme e obosit toata ziua. Astrele mi-au suras, cum zice tanti Neti, si am purces sa verific garsoniera-loz in plic. Am lesinat urcand 6 etaje, intr-un bloc parca bombardat in timpul primului razboi mondial si pastrat in aceeasi stare ca amintire a acelor vremuri. Vorba mea – si plagiata de multi: “Trist, dar adevarat!”. Dupa aceasta ascensiune anevoioasa, am avut parte de o surpriza placuta: nu e usa din stanga! Yeeey! Tovarasul proprietar deschide usa, iar eu pasesc sfioasa in micul meu paradis. Un paradis pe cale sa se destrame pentru ca era putintel cam scump, cu mult peste bugetul meu de somer profesionist cu atestat de libera practica si drept de autor.

In aceste conditii, a trebuit sa ma folosesc de vastele mele cunostinte din domeniul psihologiei si sa aplic tehnici de negociere infailibile: ochi mari si cersetori, zambet subtil si decolteu generos. Am adaugat faptul ca trebuie sa suport mirosul de coliva care domneste in bloc si sa particip la toate inmormantarile de acum incolo si astfel am semnat contractul pentru o suma ce mi-a convenit si mie.

Am plecat fericita, dar tremurand de frica mai rau ca un morcov in mixer: ai mei iubiti sponsori nu fusesera informati cu privire la tranzactia efectuata si inca mai sperau ca mutarea mea in capitala sa fie doar un vis de-ale mele, neimplinit. Asadar, m-am oprit la prima biserica ce mi-a iesit in cale. Milostenii, matanii, rugaciuni pentru izbavirea sufletului meu ratacit si luminarea mintii tuturor celorlalti.

A venit si ziua fatidica in care trebuia sa ma mut in noua mea “casa, dulce casa!”. Nu am mers decat cu o geanta si un tricou cu Irina Loghin. Bagajele serioase au ajuns a doua zi, cu bunavointa celor de la Familia & Prietenii S.A., cu sediul central in [scuze Oana, reclama se plateste!]. Multumesc inca o data sponsorilor si celor care m-au ajutat in demararea acestui proiect menit sa imi ofere o sansa in plus pentru cultivarea inteligentei sclipitoare pe care o detin.

Cu patru cutii in brate, trei in spate si doua legate de picioare, incercam sa descui usa cand… la un semn deschisa-i calea si se-apropie de usa, un batran cam impotent, vorba aia, e pe tusa!

– Tu esti chiriasa?
– Da, chiar ea.
– Am venit sa-mi arati casa. De nu,
Te torturez pana vine doamna cu coasa.
– Orice gand ai, mosu’, si oricat ai fi de gras,
Nu ma retrag din business atata timp cat platesc cash.
Despre partea torturarii insa, nea’ asta, sa ma ierti,
Dar acu’ vei vrea cu stiri si OTV ca sa ma certi…
Ori vei vrea sa faci intoarsa de pe acuma a ta cale,
Pana nu incepem sa urlam ca niste animale!
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris si pentru mine,
Bucuroasa oi duce toate, preferabil, fara tine.
– Cum? Cand usa ti-e deschisa, a privi gandesti ca pot
Sa ratez aceasta sansa de-a vedea apartamentul tot?

N-apucai sa fac un pas, si inamicul navali in casa. Si apoi au urmat cei trei “V” ai vecinilor:
Vestitul:Vaaai, ce frumos e aicea la tine!” – Nu mai bine pui mana pe o cutie si ma ajuti, in loc sa stai si sa casti gura, daca tot ai intrat pe teritoriul meu?
Vesnicul:Vreau sa imi fac la fel in casa, sparg peretele asta, fac un mic barulet si da senzatia de mai mult spatiu!” – Serios? Vai cat ma bucur pentru tine, ar fi totusi mai interesant de analizat procesul cognitiv prin care ai ajuns la aceasta decizie.
Vai de capul meu:Vezi tu, fetita, eu sunt administratorul blocului.” – La dracu’!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 11 Comentarii

[Urmatoarea intamplare este narata pe messenger de o prietena, fana infocata a blogului in-cult. Oana a furnizat materialul, eu l-am editat si pus in scena. Lumini, camera, actiune!]

Dupa ce am absolvit facultatea, ca o fata silitoare ce sunt, am lenevit trei luni de zile si apoi m-am indreptat spre un master in Bucuresti. M-am pus pe cautat ceva de inchiriat, in anunturile de mica publicitate. Sa vedeeem:

Tanar, prezentabil, caut colega de garsoniera, sensibila, draguta. Chirie simbolica: 8 Euro/luna“. Cei 8 Euro sunt pentru a acoperi cheltuielile cu prezervativele, probabil. Asta e al meu, clar… NOT! Urmatorul:

Garsoniera proaspat renovata, complet mobilata si utilata, chirie 200 Euro, zona linistita” – sper ca nu in loc cu verdeata, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin. Trimit mail, primesc raspuns ca nu mai este de actualitate, desi fusese postat pe internet cu 5 minute mai inainte. Eh, zona linistita oricum nu e de mine. Mai departe:

Calea Mosilor, utilata, mobilata complet, pretul zonei“. Sun. “Si unde ziceai ca ai facultatea? Aaa, acolo, pai e usor de ajuns. iei troleul 666 pana acolo, dupa aia metroul 13 statii si mai mergi 69 de minute pe jos. Vino sa vezi garsoniera, dar vii la mine, ca eu stau la etajul 1 si garsoniera e la 8.” Ah, pe langa faptul ca ajung iiimediat la facultate, nu cred ca o sa fie problema nici ca o sa ma urmariti toata ziua si ca o sa veniti sa verificati daca depasesc limita decibelilor si o sa imi contorizati vizitele, eventual sa ma taxati suplimentar pentru fiecare ora petrecuta de musafir. Nu, multumesc.

Popa Nan, utilata, mobilata, [bla bla bla]“. Interesant, sun. “Da, e mobilata si utilata racnet, feng shui, cichi-cichi bum-bum. Ce? E prea scump? Domnisoara draga, sa stiti ca s-au inventat caminele…“. Subtil, n-am ce zice. Next:

Eroii revolutiei, zona curata, linistita, 200 Euro, mobilata si utilata, au stat in ea 2 studente“. Ce studente? Eminente! Anuntul e de actualitate. Yupii! Merg sa vada si ochiu’ meu.

Ajung la punctul de intalnire, o sun pe cucoana care imi spune ca mai intarzie 10 minute, asa ca imi aprind o tigara. Gandindu-ma ca poate o fi vreo persoana antifumat, mai trag un fum si sting tigara. Vine doamna, cam “bronzata”, si spune ca de abia a venit din concediu. Bine ca nu e rrr…rrr…rrr… rau, ratusca, ramurica.

Urcam in masina si constat ca stingerea tigarii a fost o idee proasta. Tapiteria era arsa de n ori la patrat, scrumiera dadea eroare de preaplin. In fine, nu conteaza. “E aproape de bulevard“, spune tovarasa de drum. La dreapta, la stanga, la stanga, la dreapta, la stanga, fa un pas in fata, da usor din coate, ca asa-i in viata, nu ramane-n spate – pana se infunda strada.

E blocul de acolo“, insa nu a si indicat, iar “blocul” erau doua: cel din dreapta era frumusel, aranjat, termopane; cel din stanga… vai steaua lui! Bineinteles, e ala din stanga. Clasic. Poate macar garsoniera e draguta, de ce sa judecam dupa aparente? In fata blocului avea loc o sedinta adhoc a partidului rrrau, ratusca, ramurica, unde era dezbatuta teoria spartului semintelor si elaborau un proiect de lege referitor la modificarea vitezei legale cu care pot circula Mertzanele minoritatilor nationale. “Ooo, gagica, te fac o plimbare?“. Neah, lasam pe mai tarziu, dar tu poti sa-ti iei zborul intre timp.

Urcam, ultimul etaj – sigur o sa fie o placere iarna. Pe drum am admirat colectia de mileuri si bibelouri din fiecare casa – stateau cu usile deschise, am mai aflat cateva ingrediente secrete ale tocanitei de cartofi – faceau mancare pe hol. Ajungem la capatul holului, unde erau doua usi. Cea din dreapta era metalica, frumoasa, varuit in jurul ei; cea din stanga era din lemn, sparta in 10 locuri – doar in ultima saptamana, cimentul sarit in jurul ei, ce sa mai vorbim si de var. Faptul ca era capat de drum, ca si in cazul blocurilor, nu ma deranja, insa daca aflu ca mai e si pe stanga… Da, e cea din stanga. La dracu’!

Intram in zona crepusculara. In dreapta, de pe un pat ma salutau vesel niste pureci, langa pat se afla un sifonier cu un sistem inteligent de deschidere: un holsurub cu o ata rosie – vorba unui prieten, sa nu se deoache deoarece s-a deschis fara sa cada pe mine. La geam stateau zgribuliti doi porumbei, cu care ma gandeam sa impart chiria pe durata iernii. Intr-un colt, un frigider mic si jegos, bazaia insistent; nu am avut curajul sa il deschid, un cadavru pus la pastrare ar fi prea mult pentru mine. Gazda, binevoitoare, ma indeamna mandra spre baie. Proasta alegere, mai bine ma invita sa ies. Baia, ca o baie modesta de garsoniera: cadita de dus, vas de wc, chiveta. Gresit! Era mai rau decat intr-o baie de tren: cadita de dus neagra, plina de jeg, wc-ul infestat cu microbi care inca nu au fost descoperiti de oamenii de stiinta, iar chiuveta, ah, chiuveta… nici macar o mana nu incapea in ea.

Incantata pana peste masura de aceasta bijuterie imobiliara, ii spun doamnei ca trebuie sa vorbesc cu parintii, care ma sponsorizeaza, si sa ii conving ca acea garsoniera (NU) este pentru mine! Cautarea continua…

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 13 Comentarii
Pagini
 
E criza
 
Am si sponsori
 
Taguri
 
Bloage
 
Parteneri
 
Articole inculte, cele mai...
©2011 In-cult.Info | Tema de: Elegant Wordpress Themes & data moca de Promo Items | WordPress