Insa daca ar fi metrul unitatea de masura pentru inteligenta, n-am avea indeajunsi submultipli pentru a evalua cunostintele indivizilor de clasa a 11-a care au debitat cu creta ineptiile urmatoare. Unul singur a fost in stare sa scrie corect. Am precizat cumva ca sunt elevi de liceu? Dar ce sa le mai ceri lor cand diriginta scrie caznica si ponpieri…
PS: Multumesc din nou profesoarei ce a fost pe faza.

Ultima poza e bonus.

Pantaloni! Ah, stai, ai facut-o deja!

Iubiti si cainii vagabonzi? Nu, nu, gata cu iubirea ca s-au invatat. Melodia nu mai e in ton cu realitatea, cum ca maidanezii ar fi “mai cinstiti si mai lorzi”, ba dimpotriva, sunt niste javre jegoase si parsive ce trebuie adunate de pe strazi si, intr-un mod total european, injectate letal prin impuscare cu toporul pe scaunul electric. Asadar Taxi spunea bine ce spunea: “Castrati-ma, castrati-ma! Sau, daca vreti, eutanasiati-ma!”. Da, vrem!

Buuun, acum sa va explic si schimbarea mea brusca de opinie. Azi, pe la ora pranzului, frig mare, ieseam dintr-o scoala si ma indreptam spre casa. Aveam mainile in buzunar, priveam in jos si faceam pasii mici ca sa nu alunec si sa imi rup gatul. Nu am apucat sa merg 20 de metri si ma trezesc cu un caine agatat de picior. Impropriu spus “caine”, mai degraba un urs, ca nu avea nici coada.

Da, al dracului, m-a muscat, miseleste, pe la spate! Fara motiv, fara sa il intarat, fara sa latre si el inainte, fara sa apuc sa iau pozitia de sut in bot si privirea de “Ma musti, te musc si eu!”. Nu, s-a repezit direct la picior! La piciorul meu frumos de dansator, de iubitor de animale si de aparator al drepturilor acestora. M-a muscat, pe mine, cel care cand mergea cu prietenul al carui nume nu-l voi scrie (da, Cara, despre tine este vorba) il linistea si asigura ca nu o sa ii faca nimic rau cainii, ca numa’ gura-i de ei, ca latra sa se incalzeasca, ca din acelasi motiv umbla si in haite de cate sapte. Sa nu te sperii, ca nu musca! Uite ca nu e asa, a trebuit sa aflu pe pielea si pe pantalonul meu! E bine ca nu mi-a dat sangele, mi-ar fi fost teama sa nu turbeze…

Eh, gata cu bunatatea, sprayul paralizant cred ca poate fi folosit la nevoie si pe ei, nu doar pe talhari, tarfe si martorii lui Iehova.

In fiecare perioada a anului trebuie sa iti dai seama ca e momentul sa faci sau sa incetezi sa faci anumite lucruri. Primavara oferi floricele fetelor frumoaselor si mamicilor, vara mai renunti la haine si cresti numarul dusurilor – spre binele tuturor, toamna ar trebui sa porti cu tine umbrela mai des – stii ca exact atunci cand o uiti acasa o sa ploua cel mai tare, si iarna… eh, iarna, ar fi cazul sa realizezi ca trebuie sa renunti la a mai merge cu scuterul!

Da, stiu, George, ca te-ai obisnuit sa mergi cu el peste tot, ca te urci si ai plecat, ca te strecori prin trafic – cu speranta ca nu o sa se strecoare un gipan peste tine – si ca il parchezi usor. Sari de pe el, armezi alarma (ha!), jefuiesti banca si imediat sari inapoi pe el si demarezi in tromba. Da, e foarte util si practic. Ai mers toata vara cu el. Ai avut si o toamna blanda in care ai putut sa te bucuri de libertate, frate, si viata de noapte. Ai putea, totusi, la 0 grade Celsius, sa il lasi pe scuterica sa hiberneze? Eventual sa il mai pornesti din gand in gand ca sa nu ii moara? Bateria, care este.

Nu, nu pot. Asa ca ieri, intr-o zi uscata cu 2 grade la soare, m-am hotarat sa economisesc niste bani si timp si sa plec cu furia rosie sa rezolv treburile pe la banci, casierii si patiserii. Aveam pe mine blugi subtiri, o bluza subtire, o vesta si geaca de baiat rau, adidasi in picioare, casca ce de mult nu mai e etansa, manusile de piele si oole in stomac – de frig ce era. Si am pornit… si rau am facut! Vantul mi-a terminat genunchii si dupa 5 ore de stat in plapuma tot reci erau. Spatele mi-a intepenit, desi de el am avut grija cat de cat. Am intrat in banca si am vrut sa salut o cunostinta, insa nu puteam sa articulez deloc cuvintele. Aveam un zambet tamp si, pe masura ce se dezgheta fata, muschii mi se contractau involuntar. Persoana cu care comunicam nu prea intelegea ce spuneam, desi eu ma straduiam sa fiu coerent, astfel ca s-a incheiat repede conversatia.

Update: Drept dovada ca ieri a fost un pic cam frigulet, astazi a inceput sa ninga. Nu, nu m-am mai incumetat sa ies azi cu scuterica sa fac drifturi pe sosea. Are si inconstienta mea limitele ei.

Am plecat astazi de acasa cu gandul sa platesc o factura Vodafone. Cea mai apropiata banca este BRD, asa ca m-am indreptat intr-acolo. Cand am intrat, o batranica pleca suparata si tot vocifera, dar nu am inteles exact care ii era pasul, oricum nu era treaba mea. Scot factura si nici nu am apucat “Buna ziua!” sa zic ca angajata m-a sagetat cu privirea si cu o fata acra si pe un ton scarbit imi zice: “Nu ati auzit ca nu mai acceptam facturi? Ati vazut vreun semn pe aici cu facturi?!”.

Interludiu. Eu am lucrat la relatii cu clientii, norocul meu ca prin telefon. Am invatat multe in perioada aceea, si, zice mintea mea in gandul ei, am facut o treaba buna tocmai pentru ca in general sunt calm si vorbesc frumos, politicos, argumentat. Unul din lucrurile de baza atunci cand te inhami la un job in care ai legatura directa cu publicul este sa tratezi clientul exact asa cum ai pretentia sa fii tratat, si sa tii minte “clientul nostru, stapanul nostru”. Ca il injuri pe la spate este altceva, insa in fata clientului trebuie sa vorbesti respectuos, oricat de mult te-ar deranja sau enerva. Sfarsitul interludiului.

- Poftim? Puteti sa repetati, va rog?
- Da, ati auzit, nu mai incasam facturi, nu vedeti ca nu e niciun semn cu Vodafone pe aici?
- Nu, doamna, nu am observat. Acum doua luni am platit factura aici, fara nicio problema. Si nici atunci nu m-am uitat pe pereti dupa afise. Si intre atatea oferte la credite, cursul valutar si pauza de masa intre 13:30 si 14:00, zau ca nu as fi stat sa caut un semn micut cu Vodafone, mai ales ca era liber ghiseul si dumneavoastra pentru asta sunteti angajata.
- Ce tupeu! Nu sunt angajata sa repet ca papagalul pentru toata lumea, doar ce-i spusesem batranei.
- Ma scuzati ca nu trag cu urechea la ce vorbiti cu alti clienti sau ca nu am intrat cu 30 de secunde mai devreme. Si ba da, sunteti angajata sa repetati informatii oricui le cere, si cu zambetul pe buze, nu sa imi faceti mie grimase si sa ma certati ca nu am stiut o astfel de informatie. V-as ruga sa va revizuiti atitudinea si pe viitor sa va comportati cu toti clientii la fel de respectuos, indiferent daca sunt patroni de firma, batrani sau studenti nebarbieriti. Ca probleme poate sa va faca intocmai cine nu va asteptati, si pe buna dreptate, dupa modul in care v-ati comportat. De mistery shopper ati auzit? Nu sunt eu, dar era posibil. Asa ca aveti mai multa grija. Va multumesc, o zi buna!

Postludiu. Nu, nu sunt tipologia clientului vesnic nemultumit si recalcitrant. Pentru ca ma pun in situatia angajatului, sunt mai tot timpul intelegator si incerc sa ii fac si pe ceilalti sa accepte ca omul mai greseste si faptul ca a adus Pepsi in loc de Beck’s e ceva minor. Dar tocmai pentru acelasi motiv consider ca a fi tratat cu sictir cand eu nu te-am deranjat cu nimic, sau chiar daca te-am deranjat, e gresit si patetic. Dar cand n-ai cu cine, n-ai cu cine! Nu stiu ce au invatat domnisoarele “banchere” in timpul trainingului…

Rahat! Alaturarea inspirata a titlurilor din sectiunea Actualitate a unui cotidian local ne arata exact situatia in care ne aflam: suntem multi si saraci. Facem sex ca sa ne incalzim, neprotejat pentru ca nu avem bani de prezervative, apoi traim din alocatia copiilor deoarece am ramas fara slujba. Sa ne fie de bine!

Si ca o observatie “fina”, nu e oarecum logic ca din moment ce scade numarul angajatilor, creste numarul somerilor? Nu era mai simplu sa incadreze ambele statistici intr-un singur articol? Zic si eu, na, nu fac jurnalism…

De la intamplarea cu sapunul nu am mai auzit prea multe despre cautatorii de fraieri. Insa ieri, in timp ce asteptam – putin retras la umbra – un microbuz, ma abordeaza un bisnitar tinerel.

Era la o distanta de 3 metri de mine. Pe muteste scoate din buzunar o husa si din ea se iveste un iPhone, mi-l arata, apoi il baga la loc. Fac semn ca nu ma intereseaza si schimb directia privirii. Se mai apropie un metru de mine, scoate din nou minunea tehnica si o flutura putin. Nu il bag in seama. Atunci se hotaraste sa vina langa mine sa imi arate ce stie sa faca bijuteria.

- Hai sa iti dau un telefon. Uite, iPhone – si imi arata sigla originala, are 16 giga.
- Nu, mersi.
- Hai, ca e ieftin.
- Nu, multumesc.
- Stii cat e asta in magazine?
- Da.
- 27 de milioane, sa moara mama. Eu ti-l dau ieftin.
- Nu, multumesc, nu imi place.
- Hai ca e bun, e destept – moment in care incepe sa intre in meniu, sa se joace pe acolo, sa dea paginile smechereste, ca la o carte, umezindu-si mai intai degetul.
- Nu, e un telefon prost. Multumesc.
- Hai ca ti-l dau la 3 milioane.
- Nu, multumesc. Nu am nevoie.
- Nu mai gasesti o asa oferta. Accept si schimburi, imi dai ce ai tu si o diferenta si ti-l dau pe asta.
- Hmm, sa ma gandesc. Nu, mersi.
- Hai, frate, 16 giga, 3 milioane, ce mai vrei?
- Nu am nevoie, multumesc.

Si am plecat de acolo. Stiu, cu astia nu trebuie sa vorbesti, dupa primul “nu” te indepartezi. Dar nu am vrut sa fiu nepoliticos si sa plec in timpul unei conversatii asa de interesanta. Daca puneam mana pe telefon sunt sigur ca nu mai scapam de acolo. Ba ma mai acuza si ca i-am furat aifonul si inca vreo doua telefoane. Eventual banii de mancare pentru puradei – ce se aflau, banii, nu puradeii, in portofelul cu actul meu de identitate – si cheile de la casa. Ar fi convins pe oricine ca i-am furat si adresa si ca nu vreau sa i-o dau inapoi, si daca nu are adresa nu are cum sa foloseasca acea cheie.

Inscrieri pentru Noua Dreapta se mai fac? Astia se ocupa si de alte specimene, sau doar cu ungurii au probleme? Daca nu, ramane sa il votez pe Vadim. Unde esti tu, Tepes Doamne?

Pentru ca e criza, toti se gandesc cum sa fure mai mult, cum sa faca un ban usor pe spinarea altora.

Am fost la o partida de bowling, joi seara, la Centrul de Distractie Europa, din Constanta-Mamaia. Intotdeauna mi-a placut acolo pentru ca e spatiul mare si preturile sunt acceptabile, si niciodata nu am avut probleme cu servirea sau plata. Insa aseara a fost o exceptie, sau poate ca asa urmeaza de acum incolo sa se desfasoare activitatea lor.

Dupa ce ca nu aveau decat un singur fel de bere la rece – probabil ca au scos celelalte frigidere din priza ca sa mai faca economie de energie si sa te faca sa o cumperi pe cea mai scumpa, a durat si o gramada de timp pana a venit sa ne ia comanda, dupa care inca o gramada pana a si adus-o. Lasand servirea deoparte si faptul ca nu am iesit pe primul loc, ca de obicei, la plecare am avut parte de o surpriza si mai neplacuta.

La pretul de 40 lei/ora, pentru o durata de 90-95 de minute, dom’soara – cam acra in seara cu pricina - ne-a cerut 74 lei, cu peste 10 lei mai mult. Si probabil nu am fi zis nimic daca nu ne uitam la contor inainte sa plecam de la pista si nu vedea cineva din grup pe ecranul casieritei suma de 62 de lei. In momentul in care i s-a atras atentia a devenit recalcitranta. I-am cerut sa ne arate undeva ca aia este intr-adevar suma, si cica nu poate. Era ca fetita care l-a luat pe “nu” in brate, in ciuda insistentelor noastre de a ne arata o dovada.

Dupa aceea a inceput sa insinueze ca ne zgarcim, sau ceva de genul. Intr-adevar, nu era o suma foarte mare, dar aici e voba de corectitudine si respect pentru client. Si dupa ce i s-a mai atras atentia si ca se repede la client, a zis pe un ton de sictir: “Hai, dati cat vreti!“, si a dat in retragere. Nu stiu daca banii aia ajungeau la ea in buzunar sau e o chestie impusa de manageri, dar e de tot rahatul. Asa ca de acum incolo sa fiti atenti la ce si cat consumati, ca sa stiti dinainte cam cat ar trebui sa platiti.

Si pentru cei de la CD Europa: Huooo, saracieee!

Dupa ce am abordat stereotipia maghiara si stereotipia americana, urmeaza o intamplare scurta si cuprinzatoare despre cocalarul romanesc.

Carrefour Constanta, ora 14:00. Pentru ca nu sunt genul care sa las scuterul cat mai aproape de locul in care am treaba, m-am oprit pe un loc de parcare si nu chiar in fata usilor. Mi-am facut cumparaturile si m-am intors. In timp ce le aranjam in portbagaj, un specimen din cocalarul de trafic mergea cu viteza de croaziera cautand un loc de parcare. Era exact conform descrierii din atlas: BMW negru, model mai vechi – probabil luat din Germania, par foarte scurt spre chel, ochelari de soare desi era innorat, ceafa de porc, cu o mana pe geam, lant de aur cat o zgarda la gat, tricou fara maneci de culoare stridenta, bermude cu floricele, slapi. Cand trece pe langa mine urla in gura mare, chipurile catre prietenul din masina – desi era pe jumatate afara: “Ha, ha! Uite-l ma si p-asta si-a parcat scuterul! Hăhăhăhăăă!“. Asa, si?!

Dupa spectacolul sangeros la care am asistat, si scandalul ce i-a urmat, asistentele si in special infirmierele erau si mai tafnoase. A trebuit sa mai indur vreo doua zile caldura si toanele acestora.

In a cincea zi de spitalizare am aflat cu bucurie ca o sa imi scoata si furtunul din sarpe, dupa ce imi scosesera deja doua tuburi din burta. Asistenta mi-a spus ca o sa usture putin. A mintit! A durut ca dracu’! Abia apoi mi-a spus ca o sa mai simt usturimea vreo cateva zile, mai ales cand o sa mictionez. Si cum nu mai aveam un furtun prin care sa imi dau drumul cand vreau, a trebuit sa incerc sa merg pana la toaleta. A fost un chin sa ma ridic si sa ma tin pe picioare, dar eram bucuros ca pot iesi din salonul ala imputit.

In aceeasi zi trebuia sa dau si examenul de admitere la facultate, desi aveam locul deja rezervat. Am zis sa imi incerc norocul, cu toate ca nu eram tocmai in cea mai buna forma. Universitatea a fost receptibila problemelor mele si imediat a organizat o comisie speciala de testare. Au trimis la spital doi profesori cu un plic, insotiti de doi politisti. Credeam ca au venit sa ma intrebe ce e cu iarba din rucsacul meu, si am dat sa fug, dar m-au prins – nici nu apucasem sa ma ridic din pat. In fine, mi-au explicat cum va decurge, au discutat si cu cei de la spital, mi-au scos branula, mi-am luat ultima punga de scurgere la subrat si am mers intr-o incapere gen sala de consiliu.

M-am asezat pe un scaun, dar abia puteam sa stau, pixul ma ustura si mana dreapta mi-era amortita inca de la branula, asadar gandul numai la matematica nu mi-era. Norocul meu ca examenul era grila, insa tot trebuia sa fac calcule ca sa pot da un raspuns. Dupa jumatate de ora spatele ma omora, am mai rezolvat ce era pe acolo si am predat foaia. Dupa inca o ora a venit un profesor cu o macheta de notare si mi-a dat verdictul: “Esti bun!“. Nu stiam inca ce inseamna, trebuia comparat si cu restul notelor. Mai tarziu am aflat ca am fost bun, dar nu excelent: al 11-lea din vreo 60. Exact sub linia de fara taxa. Nu-i rau tinand cont de conditiile in care s-au dat examenele si de faptul ca cei de la facultate au si schimbat litere intre ei. Eu sa fiu sanatos…

Trecand deja de doua examene, venise timpul sa plec pe acasa, cu 10 kg mai usor decat venisem. Mi-au scos si ultimul furtun si dupa alte cateva proceduri, eram liber. Casa, dulce casa! Nu puteam inca sa ma misc bine, asa ca tot prizonier eram, dar barem aveam alt confort. Aveam voie sa mananc doar chestii usor digerabile si inca luam pastile. Am stat in casa vreo doua saptamani, cu uitat la televizor si chatuit pe net.

Intr-una din zile a trebuit sa merg la prima facultate la care depusesem dosarul, ca sa imi iau diploma de bac deoarece nu voiau sa i-o inmaneze mamei, desi le explicase situatia mea. Regulile sunt reguli, dar parca uneori mai trebuie indoite. Motivatia lor era ca a existat un scandal din cauza unui parinte ce retrasese dosarul baiatului fara ca acesta sa fie de acord. Si dupa ce am ajuns acolo si m-au vazut in ce stare eram, tot faceau pe inabordabilele. Asa iti dai seama in ce universitate urmeaza sa iti investesti timpul si daca merita. Imediat dupa ce am luat dosarul am fost la cea la care dadusem examenul ca sa depun diploma in original. Aici toata lumea ma trata frumos, stiau toate secretarele de situatie, ma intrebau cum ma simt si nu ma puneau sa ma misc de colo-colo. Dupa trei ani situatia nu mai e chiar aceeasi, dar cu siguranta e mai buna decat in rest.

Am mai trecut pe la spital sa imi schimbe pansamentele, apoi sa imi scoata firele si asta a fost. De atunci nu am mai calcat in acel loc de tortura si sper sa nu o mai fac. Nu doresc nici dusmanilor mei – daca or exista si oricine ar fi ei – sa treaca prin ce am trecut eu. Nu sunt neaparat de acord ca cel mai bun medic din Constanta este trenul de Bucuresti deoarece stiu ca si acolo sunt destule probleme, insa fereasca Sfantul sa ai vreo simptoma in plus sau in minus, ca i-ai bagat pe doctorii nostri in ceata…

Va multumesc ca ati indurat alaturi de mine aceasta aducere aminte si imi pare rau ca i-am plictisit pe cei ce stiau deja povestea, dar trebuia sa existe si “la dosar” pentru ca nepotii mei sa citeasca peste ani si ani. Totul e bine cand se termina cu bine!

Despre sistemul medical si cum merg treburile in spitale am auzit cu totii, insa unii mai norocosi am avut ocazia sa testam pe propria piele ce au patit altii. Pe durata spitalizarii mele am vazut si auzit multe, dar unele cred ca le-am sters din memorie, spre binele meu. Ce a mai ramas va povestesc in continuare.

Spitalul inca arata jalnic acum trei ani: mobilier vechi – locuit de carcalaci, saltele incomode, geamuri care vara nu asigura aerisirea si iarna incalzirea. Asta in majoritatea saloanelor, pentru ca erau si atunci cateva sponsorizate, insa accesibile doar celor cu diferite afectiuni, si prin “afectiune” ma refer la simpatie/prietenie/cardasie. Cu unul dintre aceste saloane imparteam toaleta – nu eu personal, ca eu aveam linie directa. Era cu doar doua paturi, o masa, un scaun, un dulapior si noptiere, toate noi. Pe jos avea gresie si geamurile se deschideau. Unul dintre paturi era liber de la inceput – si asa a stat pana la sfarsit – insa Doamne fer’ sa puna pe cineva “necunoscut” sau necotizant, cum ar fi un tanar ce se sufoca intr-un salon cu alte trei persoane si basini non-stop. Nu, lasa-l sa vada ce inseamna chin!

Atentiile sunt o ciuma. Nu doar a angajatilor, ci si a pacientilor, in teama de lor – deloc nefireasca – de a fi ignorati. Doi lei la asistenta sa aibe mana usoara la injectie, un leu la infirmiera sa mai schimbe plosca, o suma cu trei cifre pentru anestezist sa nu te lase cu paralizie si o alta suma celui care executa operatia pentru a nu uita ceva inauntru sau sa nu scoata ceva de care inca mai aveai nevoie. Unii vorbesc frumos si fara sa le dai, la altii se cunoaste schimbarea abia dupa ce sunt recompensati. Nu cred ca e pentru faptul ca o sa ia o inghetata copiilor din banii aia, ci mai mult o obisnuinta, o dovada de recunoastere a eforturilor supraomenesti ale acestor eroi moderni.

Trebuie sa precizez totusi ca doctorul care m-a operat nu a acceptat niciun fel de atentie baneasca, si cu greu a cedat presiunilor mele de a ii oferi o icoana cadou. Sa fi fost din cauza ca mi-au pus diagnostic gresit prima oara si m-au tratat superficial? Neah…

In alta ordine de idei, m-au vizitat colegi, prieteni si familie. Colegii au aflat intamplator atunci cand unul dintre ei m-a sunat sa ma intrebe daca vin la plaja. M-as fi dus, zau, dar eram cam indisponibil. Asa ca au venit ei la mine. O colega s-a facut alba dupa cateva minute de stat in salon si s-a scuzat ca trebuie sa plece, dar nu se simtea prea bine. Am inteles si am scuzat-o, nici eu nu ma simteam extraordinar. Altcineva imi facea aer cu un ziar, ca nu mai puteam respira. Mai spuneau cate ceva amuzant si eu dadeam sa rad, dar tinand cont ca muschii mei abdominali erau taiati, nu puteam decat sa zambesc usor si sa le spun sa inceteze pana nu imi sar intestinele pe afara. Si totusi cata nevoie aveam atunci de zambete si vorbe bune… si inca un calmant!

Intr-una din zile, mosulica din dreapta mea a fost dus la operatie. Cu putin inainte ajunsesera la spital niste rude de-ale sale, un batranel, o femeie si un baiat, ca sa il asiste dupa ce termina medicii cu el. Ei bine, batranelul l-a asistat asa de minunat incat i-a smuls acul prin care i se pompa sange in corp si a inceput sa tasneasca peste tot, ca o fantana arteziana colorata in rosu de niste minti bolnave. Asistentele si infirmierele nu au fost foarte multumite…

Prima noapte a fost una foarte luuunga si deloc odihnitoare, si nu doar pentru mine. Mama a stat tot timpul pe un scaun, la capatul patului meu si nu a inchis un ochi. Dimineata a venit cu o noua portie de lichide hranitoare si calmante puternice, comandate special pentru mine – dupa cum m-a asigurat doctorul anestezist.

Tot dimineata vin si asistentele si lasa pe pat fisa pacientului, pentru ca mai apoi sa vina un stol de doctori si sa se informeze despre cum a evoluat/involuat fiecare. Daca tot aveam ocazia, mi-am studiat putin fisa. Pacient mascul, varsta 18 ani, potent, bla bla, caucazian, 1.80m, 65 kg, simptome, bla bla, analize, bla bla, diagnostic, bla bla… Hopa! Stai, diagnostic: peritonita generalizata veche prin apendicita acuta gangrenoasa perforata. Ha, va provoc sa spuneti asta de cinci ori repede! O denumire pe masura durerilor.

In timpul vizitei medicilor, ai mai mici le explicau alor mai mari ce s-a intamplat, ce au facut si cum a decurs. Urma o intrebare simpla “Cum te simti?” din partea celor smecheri si pana sa le zici “Bine, doar ca…“, te intrerupeau cu “Bun, urmatorul!“. Am inteles, era o vizita de curtoazie, ca pentru probleme existau asistentele si doctorul tau.

Nu o sa continui serialul povestind fiecare zi in parte pentru simplul motiv ca nu mai tin minte exact in ce ordine s-au intamplat diferitele evenimente. Insa pe scurt, am stat in spital 5 zile, cu 3 tuburi in burta, imi faceam nevoia printr-un alt furtun despre care nu voi mai aminti deoarece inca imi provoaca fiori pe sina spinarii, nu puteam sa tusesc, sa stranut, sa rad, sa respir adanc, sa mananc, sa ma misc din pat. Pe langa asta, sufeream de o maaare plictiseala.

Era o joi dupa-amiaza in Luna lui Cuptor, iar eu zaceam pe un pat de spital intr-un salon fara geamuri si cu un om care tragea aere incontinuu; aveam abdomenul tinut laolalta de niste fire si pansamente, cu trei tuburi iesind din el. Nu mai simteam nicio durere, ca eram inca sub efectul anesteziei, dar incet-incet incepeam sa simt furnicaturi. Ma tot intrebau daca mi-este rau, daca am ameteli, erectie dimineata sau asteptari de la viata. N-aveam nimic inca, mi-era bine.

Asta pana cand mi-a venit sa fac pisu, ca nu stiam cum o sa reusesc, din moment ce nu aveam voie sa ma misc. Nimeni nu ma avertizase cu privire la acest aspect. Si pe masura ce ma dezmorteam nevoia era si mai mare si nu puteam sa o mai stapanesc. Doctorul imi zice: “Da-i drumul!“. Dom’ doctor, faci misto de mine? “Nu pot, dati-mi o plosca, parca asa se face.“. El a ras, n-a zis nimica…

Repet, nimeni nu m-a pregatit pentru asta. Am ridicat cearsaful sa vad ce mai face bravul soldat, daca nu cumva chirurgul era frate cu Ciomu, si am constatat ca… i-au bagat un furtun pe gat! Da, aveam un furtun introdus prin Gigi pana in vezica urinara! Si desi sa stii ca poti sa iti dai drumul cand vrei tu iti ofera o oarecare libertate, era total aiurea! Ca sa nu mai zic ca daca miscai de furtun mai brusc ma sageta pana in inima.

Dupa ce am aflat si acest mic detaliu, imi reveneam din anestezie, lucru nu foarte placut. Cu toate ca nu mi-a fost greata, nu am avut dureri mari de cap sau ameteli, aveam momente in care nu mai puteam respira si trebuia sa imi faca cineva vant. In plus, cum inchideam ochii – dupa deja 72 de ore nedormite – vedeam numai linii viu colorate, care incepeau de undeva de sus si apoi coborau vibrand, formand chipul cuiva cunoscut, care se tot marea si apoi se spargea de cristalinul ochiului mintii mele. Apoi urma alt chip, alt stil de vibratii, alte culori, alta bubuitura. Nu era tocmai un film horror, ci mai degraba o “vizualizare” de Winamp, dar indeajuns cat sa ma mai tina treaz. In acea noapte in care cerul s-a deschis, Sf. Ilie s-a plimbat cu carul de foc pe deasupra norilor, dar nu m-a luat la plimbare… nu era inca timpul meu. Pff, ce poet sunt, da-ma dracu’!

Fiind aproape fara simturi de la torace in jos, venise momentul adevarului. Dom’ chirurg a facut prima incizie, de vreo 5 cm lungime, in partea dreapta, unde s-ar afla in mod normal apendicele. Eu credeam ca deseneaza cu creionul, asemenea impulsuri usoare mai erau in stare sa transmita nervii. Se uita doctorul ce se uita si, dupa cateva “hmm“-uri, exclama catre doctorita ce il asista: “Eu nu-l gasesc!“. Poftim?! Dom’ doctor, te rog, cauta mai bine, orice ai cauta acolo! Pe bune ca nu au sarit piese din mine in mers, cum se intampla acum cu scuterul. Mai cauta!

Se pare ca cercetarea acelei zone mici era in zadar, pentru ca au decis sa ma sectioneze “mai pi sentru“, de unde incepe abdomenul si pana unde se termina, cu ocolirea buricului. M-au despicat ca pe un peste. In acel moment eu ma uitam in ochii mari si albastri ai studentei eminente, care subit si-au dublat dimensiunile. “Asta nu cred ca-i de bine“, mi-am zis.

Urasc cand am dreptate. Pana si doctorasul a scos niste sunete de uimire, doctorita la fel, iar apoi l-au chemat pe seful sectiei, sa-si dea si el cu parerea. Calm, cel din urma le-a spus ce si cum sa faca, si apoi a plecat. Din pacate, nu vedeam ce se intampla dincolo de cearsaful ala alb, dar simteam cum trag de toate alea din mine. Anestezistul venise sa ma tina de vorba, eu ma uitam la ceasul de deasupra usii – pe care il vedeam invers si trebuia sa ma concentrez ca sa imi dau seama cat timp trecuse, iar studenta era din ce in ce mai oripilata.

Dupa ceva mestereli pe acolo si o “Evrika!“, doctorul intra in raza mea vizuala cu o chestie lunga, mare, alba si insangerata. “Oh, nu! Acum nu voi mai putea avea copii!“… Doctorul zambeste si imi spune: “Asta a fost de vina! E cel mai mare dintre toate pe care le-am vazut pana acum!“. Doctore, sunt flatat, dar daca stiam ca sexul dauneaza asa grav sanatatii, mai taiam din portii. Dumnealui continua: “E apendicele tau. Era inflamat foarte tare, are 10 cm, fata de 2 cm cat are atunci cand se face de obicei apendicita. Si s-a tot umflat pana cand s-a spart.“. Il ascultam cu atentie si il intreb: “Puteti sa il puneti in formol si sa mi-l dati acasa?“. Din pacate, nu s-a putut. A fost prima si ultima oara cand l-am vazut pe apendicele meu. Uneori parca mi-e dor de el…

Ce se intamplase in burta mea? Datorita faptului ca ala mare si tare era inflamat, vazandu-se nebagat in seama s-a spart in figuri, probabil inainte sa merg la urgente prima oara. Timp de doua zile, cat am stat acasa, peritoneul meu s-a umplut cu lichid, si s-a format un fel de puroi, o infectie. De aici si numarul mare de leucocite, corpul incerca sa opreasca raspandirea acesteia.

Doctorii s-au pus din nou pe treaba, si am aflat ulterior care a fost solutia. Intr-un limbaj total nemedical si cu o mica exagerare va spun asa: mi-au scos matele, le-au spalat cu nu stiu ce solutii, au aspirat tot lichidul ala, au mai curatat cavitatea de doua ori, au aspirat putin si apoi s-au apucat de pus piesele la loc. Nu inainte insa de a imi infige trei sonde care sa mai suga din lichidul ce va mai fi secretat, cate una in fiecare parte – pentru asta m-au intepat putin si in partea stanga. M-au cusut, m-au dezlegat, au chemat niste femei zdravene sa ma mute pe targa si sa ma duca la loc in salon.

Cand m-au scos din sala de operatii, in anticamera era o fata tot cam de varsta mea, ce se tinea de burta si privea speriata. Am ridicat mana in semn de OK, i-am zambit si i-am spus, in viteza: “Stai linistita, o sa fie bine!“. Toti din jurul meu au ras. Nu prea tare insa, ca ma scapau.

Am stat o ora si jumatate in operatie. Barem eu am stiut ce se intampla pe acolo, dar mama a stat afara si nici nu vreau sa ma gandesc ce era in sufletul ei. I s-a luminat fata cand m-a vazut viu si intreg. Ma rog, aproape intreg. Doctorii au luat-o deoparte si i-au explicat ce si cum. Eu stateam in pat, inca amortit, dar bucuros ca am scapat de durerea aia nenorocita. Am renascut!

ATENTIE! Urmeaza o imagine explicita ce poate fi considerata drept socanta de catre unele persoane. Nerecomandata minorilor si celor slabi de inger!
» » » nu rade, citeste-nainte!

In jurul orei 16 a zilei protectorului fortelor aeriene, au venit sa ma ia.

- Un’ te duci tu, Jorjele?
- Sa ma taie, doctore!

O infirmiera era insarcinata – la cat de grasa era, sigur avea tripleti – cu cel din urma drum al meu. Animala trebuia sa ma conduca pana in anticamera. Imi spune in sila: “Ridica-te! Hai, mai repede, ca nu stau toata ziua dupa tine!“. Eu ma straduiam, zau ca imi dadeam toata silinta, insa fara ajutor nu puteam. Nici mama singura nu avea forta sa ma sprijine. Elefanta statea si privea dezinteresata. Mama a rugat-o sa aduca un scaun cu rotile, ca eu nu mai puteam sa merg. “Astea-s fite! Pff, ce figuri, dom’ne! Cica nu poate sa mearga…“. Eram de-a dreptul uluit. Din fericire, a trecut pe acolo o asistenta si i-a repetat sa aduca un fotoliu rulant, nu fara a fi si dumneaei pomenita in vociferarile balenei.

Vine regina balului, ma aseaza in fotoliu si ma duce in anticamera, unde urma sa raman doar cu ea. Si razbunarea-i avea sa fie dulce… “Ridica-ti bluza!“. Cu sfiala execut comanda. Trebuia sa ma lase fara par pe abdomen. Scoate un aparat de ras din acela vechi, de fier, cu lama. “Am pus-o!“, mi-am zis in gand. Si aveam dreptate. A dezinfectat zona cu vata si spirt, si s-a apucat sa tunda iarba, fara alte adaugiri. Cineva trebuia sa ii spuna ca alcoolul sanitar se evapora si nu umezeste zona. Mai bine imi dadea sa beau, avea mai mare efect. Asa ca la fiecare atingere muschii mi se contractau puternic. Ea tipa la mine sa stau nemiscat, eu scanceam de durere. Taceam si induram. A fost un minut foarte lung…

Din mainile fiarei m-a scapat anestezistul. Ma mintea frumos, cum ca o sa foloseasca pentru rahie – anestezie partiala, cu inserare in coloana vertebrala – un ac ca pentru copii, ca nu o sa doara decat putin cand ma inteapa. Dar a avut grija sa mentioneze ca daca ma misc in timp ce face aceasta operatiune s-ar putea sa raman paralizat pentru tot restul vietii – asta daca imi mai revin din operatie, bineinteles. A chemat un asistent si o asistenta sa ma imobilizeze, am stat ghemuit si m-am detasat de orice gand pentru a ma putea integra in absolut.

Absolut degeaba! Durerea aia mica si cu acul ala pentru copii le simteam din crestet pana in varful degetului mare de la piciorul mic. Inca ma mir ca nu am lesinat atunci. In fine, mi-au spus sa imi dau repede jos pijamalele, ca nu voiau sa traga de bustean dupa aia. In sala erau 10 oameni, printre care si o studenta, iar eu sunt mai rusinos de fel. Insa atunci nu am mai stat pe ganduri. Jos textila, sa aiba studenta ce examina!

M-am intins, m-au legat de masa, mi-au cuplat perfuziile, mi-au mai facut un calmant si au inceput sa ma impunga cu degetul sa vada daca mai simt ceva. Si simteam! Mi-era ca o sa inceapa inainte sa isi faca efectul anestezia si le spuneam sa stea cuminti. Intre timp, am zis sa imi fac un moft: l-am rugat pe anestezist sa imi puna masca de oxigen si a acceptat! Ieeeei! “Puteti sa ii mai dati drumul putin? Inca putin? Inca putin?“. “Gata, ca nu e bine prea mult.” – “Mhm. Merge si asa. Multumeeesc!“. Si cum ma imbatam cu oxigen, chirurgii isi pregateau instrumentele. Imi spun sa misc un deget de la picior, sau piciorul. Nu puteam. Ma inteapa pe ici, pe colo, nicio reactie. Eram lemn, numai bun de taiat.

Joi, ora 9, de Santilie, la 37 de ani de la presupusa aselenizare, imi pierdeam ore pretioase din viata pe un pat ordinar de spital infect. Mama a dat o fuga pana acasa pentru a aduce necesarele unei sederi pe durata necunoscuta: pijamale, papuci, cana, apa, bani de spagi. Pana s-a intors, asistenta de serviciu mi-a bagat hrana direct in vena. Saruri, glucoza si medicamente puternice. Unele calmante mi le injecta direct in mana, altele erau amestecate in perfuzie.

A venit si doctorul chirurg cel tanar si ispasit sa imi spuna doua vesti: una buna si una rea. Vestea cea buna: o sa ma opereze! Vestea cea rea: nu avea nici o idee de ce anume. Rand pe rand s-a perindat pe la patul meu, ca la capataiul unui mort, tot personalul medical. Seful sectiei chirurgie, doctorii de garda, medicii care trebuia sa ma opereze, anestezistul si asistentele ce schimbau pungile magice pe banda rulanta. Nu mai mi-era foame, nici sete, si parca eram putin mai linistit. Cred si eu, la cat m-au drogat!

Orele treceau si eu tot eram amanat de pe o ora pe alta, ca apareau urgente si doctorii erau prinsi in operatii. E in regula, eu nu ma grabeam. Apucasem macar sa depun dosarul la o facultate, nu pierdeam anul. Aveam tot timpul din lume…