Injectia dorsala primita in acea dimineata nu a facut altceva decat sa ma linisteasca pentru cateva ore, cat sa rezolv treburile. Din momentul in care am ajuns acasa si m-am asezat in pat, durerea a inceput sa redevina insuportabila. Scadea in intensitate cand mai luam cate o pastila din cele prescrise.

Aveam o stare de greata continua, febra, migrena, frisoane si eram lesinat, fara pic de vlaga in mine. Nu puteam sa mananc nimic, nu puteam sa beau ceai, apa era singurul lucru ce trecea de gatlej. Din cand in cand mai regurgitam, doar lichid, asezonat cu firicele de sange. Mama nu stia ce sa mai faca, ma ingrijea cum stia mai bine, si la fiecare 10 minute imi spunea ca ea cheama ambulanta, doar ca ceda rugamintilor mele – stupide, de altfel – dictate de optimismul ce nu ma caracterizeaza deloc.

Doua zile am stat in casa, la pat, cu ligheanul langa, pe jumatate lesinat, fara sa mananc, doar cu antibiotice si putina apa. Nu cred ca am dormit mai mult de doua ore, cumulat. Si asa s-a facut joi dimineata…