[A venit momentul sa aflam cum s-au incheiat cautarile Oanei, studenta provinciala, relatate aici. Liniste, incepe episodul 2!]

O, vis frumos, vis frumos… Garsoniera mobilata, utilata, eventual mai prin buricul targului si pret de periferie… Unde esti tu, vis frumos?!

Mai are rost sa spun ca deja sunasem la jumatate din agentiile imobiliare din Bucuresti si, daca ma suparam, sunam si la cele matrimoniale? Mana destinului sau ochi de soim, nu stiu ce a fost, dar fu binevenit: in statia de autobuz mi-a atras atentia un batut de soarta, zgribulit si amarat anunt, candva frumos si stralucitor. Cu toate ca nu mai credeam in minuni, am zis sa pun la incercare ultima farama de noroc.

Ora 7, seara – ca doar cine se trezeste devreme e obosit toata ziua. Astrele mi-au suras, cum zice tanti Neti, si am purces sa verific garsoniera-loz in plic. Am lesinat urcand 6 etaje, intr-un bloc parca bombardat in timpul primului razboi mondial si pastrat in aceeasi stare ca amintire a acelor vremuri. Vorba mea – si plagiata de multi: “Trist, dar adevarat!”. Dupa aceasta ascensiune anevoioasa, am avut parte de o surpriza placuta: nu e usa din stanga! Yeeey! Tovarasul proprietar deschide usa, iar eu pasesc sfioasa in micul meu paradis. Un paradis pe cale sa se destrame pentru ca era putintel cam scump, cu mult peste bugetul meu de somer profesionist cu atestat de libera practica si drept de autor.

In aceste conditii, a trebuit sa ma folosesc de vastele mele cunostinte din domeniul psihologiei si sa aplic tehnici de negociere infailibile: ochi mari si cersetori, zambet subtil si decolteu generos. Am adaugat faptul ca trebuie sa suport mirosul de coliva care domneste in bloc si sa particip la toate inmormantarile de acum incolo si astfel am semnat contractul pentru o suma ce mi-a convenit si mie.

Am plecat fericita, dar tremurand de frica mai rau ca un morcov in mixer: ai mei iubiti sponsori nu fusesera informati cu privire la tranzactia efectuata si inca mai sperau ca mutarea mea in capitala sa fie doar un vis de-ale mele, neimplinit. Asadar, m-am oprit la prima biserica ce mi-a iesit in cale. Milostenii, matanii, rugaciuni pentru izbavirea sufletului meu ratacit si luminarea mintii tuturor celorlalti.

A venit si ziua fatidica in care trebuia sa ma mut in noua mea “casa, dulce casa!”. Nu am mers decat cu o geanta si un tricou cu Irina Loghin. Bagajele serioase au ajuns a doua zi, cu bunavointa celor de la Familia & Prietenii S.A., cu sediul central in [scuze Oana, reclama se plateste!]. Multumesc inca o data sponsorilor si celor care m-au ajutat in demararea acestui proiect menit sa imi ofere o sansa in plus pentru cultivarea inteligentei sclipitoare pe care o detin.

Cu patru cutii in brate, trei in spate si doua legate de picioare, incercam sa descui usa cand… la un semn deschisa-i calea si se-apropie de usa, un batran cam impotent, vorba aia, e pe tusa!

– Tu esti chiriasa?
– Da, chiar ea.
– Am venit sa-mi arati casa. De nu,
Te torturez pana vine doamna cu coasa.
– Orice gand ai, mosu’, si oricat ai fi de gras,
Nu ma retrag din business atata timp cat platesc cash.
Despre partea torturarii insa, nea’ asta, sa ma ierti,
Dar acu’ vei vrea cu stiri si OTV ca sa ma certi…
Ori vei vrea sa faci intoarsa de pe acuma a ta cale,
Pana nu incepem sa urlam ca niste animale!
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris si pentru mine,
Bucuroasa oi duce toate, preferabil, fara tine.
– Cum? Cand usa ti-e deschisa, a privi gandesti ca pot
Sa ratez aceasta sansa de-a vedea apartamentul tot?

N-apucai sa fac un pas, si inamicul navali in casa. Si apoi au urmat cei trei “V” ai vecinilor:
Vestitul:Vaaai, ce frumos e aicea la tine!” – Nu mai bine pui mana pe o cutie si ma ajuti, in loc sa stai si sa casti gura, daca tot ai intrat pe teritoriul meu?
Vesnicul:Vreau sa imi fac la fel in casa, sparg peretele asta, fac un mic barulet si da senzatia de mai mult spatiu!” – Serios? Vai cat ma bucur pentru tine, ar fi totusi mai interesant de analizat procesul cognitiv prin care ai ajuns la aceasta decizie.
Vai de capul meu:Vezi tu, fetita, eu sunt administratorul blocului.” – La dracu’!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 11 Comentarii

[Urmatoarea intamplare este narata pe messenger de o prietena, fana infocata a blogului in-cult. Oana a furnizat materialul, eu l-am editat si pus in scena. Lumini, camera, actiune!]

Dupa ce am absolvit facultatea, ca o fata silitoare ce sunt, am lenevit trei luni de zile si apoi m-am indreptat spre un master in Bucuresti. M-am pus pe cautat ceva de inchiriat, in anunturile de mica publicitate. Sa vedeeem:

Tanar, prezentabil, caut colega de garsoniera, sensibila, draguta. Chirie simbolica: 8 Euro/luna“. Cei 8 Euro sunt pentru a acoperi cheltuielile cu prezervativele, probabil. Asta e al meu, clar… NOT! Urmatorul:

Garsoniera proaspat renovata, complet mobilata si utilata, chirie 200 Euro, zona linistita” – sper ca nu in loc cu verdeata, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin. Trimit mail, primesc raspuns ca nu mai este de actualitate, desi fusese postat pe internet cu 5 minute mai inainte. Eh, zona linistita oricum nu e de mine. Mai departe:

Calea Mosilor, utilata, mobilata complet, pretul zonei“. Sun. “Si unde ziceai ca ai facultatea? Aaa, acolo, pai e usor de ajuns. iei troleul 666 pana acolo, dupa aia metroul 13 statii si mai mergi 69 de minute pe jos. Vino sa vezi garsoniera, dar vii la mine, ca eu stau la etajul 1 si garsoniera e la 8.” Ah, pe langa faptul ca ajung iiimediat la facultate, nu cred ca o sa fie problema nici ca o sa ma urmariti toata ziua si ca o sa veniti sa verificati daca depasesc limita decibelilor si o sa imi contorizati vizitele, eventual sa ma taxati suplimentar pentru fiecare ora petrecuta de musafir. Nu, multumesc.

Popa Nan, utilata, mobilata, [bla bla bla]“. Interesant, sun. “Da, e mobilata si utilata racnet, feng shui, cichi-cichi bum-bum. Ce? E prea scump? Domnisoara draga, sa stiti ca s-au inventat caminele…“. Subtil, n-am ce zice. Next:

Eroii revolutiei, zona curata, linistita, 200 Euro, mobilata si utilata, au stat in ea 2 studente“. Ce studente? Eminente! Anuntul e de actualitate. Yupii! Merg sa vada si ochiu’ meu.

Ajung la punctul de intalnire, o sun pe cucoana care imi spune ca mai intarzie 10 minute, asa ca imi aprind o tigara. Gandindu-ma ca poate o fi vreo persoana antifumat, mai trag un fum si sting tigara. Vine doamna, cam “bronzata”, si spune ca de abia a venit din concediu. Bine ca nu e rrr…rrr…rrr… rau, ratusca, ramurica.

Urcam in masina si constat ca stingerea tigarii a fost o idee proasta. Tapiteria era arsa de n ori la patrat, scrumiera dadea eroare de preaplin. In fine, nu conteaza. “E aproape de bulevard“, spune tovarasa de drum. La dreapta, la stanga, la stanga, la dreapta, la stanga, fa un pas in fata, da usor din coate, ca asa-i in viata, nu ramane-n spate – pana se infunda strada.

E blocul de acolo“, insa nu a si indicat, iar “blocul” erau doua: cel din dreapta era frumusel, aranjat, termopane; cel din stanga… vai steaua lui! Bineinteles, e ala din stanga. Clasic. Poate macar garsoniera e draguta, de ce sa judecam dupa aparente? In fata blocului avea loc o sedinta adhoc a partidului rrrau, ratusca, ramurica, unde era dezbatuta teoria spartului semintelor si elaborau un proiect de lege referitor la modificarea vitezei legale cu care pot circula Mertzanele minoritatilor nationale. “Ooo, gagica, te fac o plimbare?“. Neah, lasam pe mai tarziu, dar tu poti sa-ti iei zborul intre timp.

Urcam, ultimul etaj – sigur o sa fie o placere iarna. Pe drum am admirat colectia de mileuri si bibelouri din fiecare casa – stateau cu usile deschise, am mai aflat cateva ingrediente secrete ale tocanitei de cartofi – faceau mancare pe hol. Ajungem la capatul holului, unde erau doua usi. Cea din dreapta era metalica, frumoasa, varuit in jurul ei; cea din stanga era din lemn, sparta in 10 locuri – doar in ultima saptamana, cimentul sarit in jurul ei, ce sa mai vorbim si de var. Faptul ca era capat de drum, ca si in cazul blocurilor, nu ma deranja, insa daca aflu ca mai e si pe stanga… Da, e cea din stanga. La dracu’!

Intram in zona crepusculara. In dreapta, de pe un pat ma salutau vesel niste pureci, langa pat se afla un sifonier cu un sistem inteligent de deschidere: un holsurub cu o ata rosie – vorba unui prieten, sa nu se deoache deoarece s-a deschis fara sa cada pe mine. La geam stateau zgribuliti doi porumbei, cu care ma gandeam sa impart chiria pe durata iernii. Intr-un colt, un frigider mic si jegos, bazaia insistent; nu am avut curajul sa il deschid, un cadavru pus la pastrare ar fi prea mult pentru mine. Gazda, binevoitoare, ma indeamna mandra spre baie. Proasta alegere, mai bine ma invita sa ies. Baia, ca o baie modesta de garsoniera: cadita de dus, vas de wc, chiveta. Gresit! Era mai rau decat intr-o baie de tren: cadita de dus neagra, plina de jeg, wc-ul infestat cu microbi care inca nu au fost descoperiti de oamenii de stiinta, iar chiuveta, ah, chiuveta… nici macar o mana nu incapea in ea.

Incantata pana peste masura de aceasta bijuterie imobiliara, ii spun doamnei ca trebuie sa vorbesc cu parintii, care ma sponsorizeaza, si sa ii conving ca acea garsoniera (NU) este pentru mine! Cautarea continua…

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 13 Comentarii

E toamna, ploua, e vremea sa fiu putin mai prapastios. Fac o incercare.

Multa lume ma intreaba de ce sunt asa de pesimist, cand viata e atat de frumoasa? E simplu, dragii mei, atunci cand se intampla ceva bun, la care nu ma asteptam, sunt mult mai bucuros decat sunt suparat cand se intampla ceva nasol. In schimb, un optimist simte o bucurie mai mica pentru lucrul frumos ce oricum avea sa se intample – dupa mintea lui, si e mult mai daramat daca lucrurile nu merg conform planului. Ce se intampla atunci cand umbli cu capul in nori, si viata iti pune piedica?

Mai intai te doboara, apoi te taraste prin noroiul societatii si prin baltile imoralitatii, ipocriziei si coruptiei, si in final te arunca intr-o groapa de gunoi. Te trezesti brusc la realitate, singur, infrigurat, cu sufletul calcat in picioare si neputinta de a intelege ceea ce tocmai s-a intamplat. Iti pui vesnica intrebare: “De ce eu?”. De ce ti se intampla tocmai tie toate astea? Te adresezi unei divinitati, in speranta primirii unui raspuns care intarzie sa apara. Cu ultimele puteri, te uiti in sus catre semenii tai care o duc mai bine, si cauti intelegere, compasiune ori ajutor sa te pui pe picioare. Nimeni nu se uita la tine, toti au problemele lor, ce rost are sa adauge pe umeri si poverile altora? De ce sa se apropie cineva de marginea gropii, sa iti intinda o mana? E prea periculos acolo, nu se stie cum il apuca stranutul si imediat ajunge langa tine. Nu, e mai sigur sa mearga inainte, sa isi urmareasca propriul scop, trecand nepasatori pe langa cei ce au ajuns la fund.

Si atunci apelezi la ultima persoana care, speri tu, nu te va lasa balta: tu insuti. Iti faci un nou scop in viata, asa cum te-a invatat filmul “The Secret”, si anume sa te ajuti pe tine insuti si sa gandesti pozitiv. Iti spui ca o sa iesi din groapa aia nenorocita, ca o sa te cureti si vei ajunge iar sa mergi pe cararea spre succes, spre implinire, pe care ai mers candva cu capul in nori, doar ca de data aceasta vei fi cu picioarele pe pamant. Incepi urcarea, facand slalom printre ceilalti ajunsi in situatii similare cu a ta. Nu poti sa stai de vorba acum cu ei, esti prea ocupat sa iti atingi scopul. Calci pe mainile intinse, faci o scara din ele si le zdrobesti in drumul tau. Te agati de margine si cand apare primul om cu suflet bun, care voia sa te ajute sa te ridici, il apuci de picior si il trimiti la fund. De ce? Pentru ca merita! Unde a fost el cand tu strigai dupa ajutor? De ce nu a trecut atunci pe cararea ta si a vrut doar sa iti rapeasca satisfactia de a fi reusit tu singur sa te ridici la suprafata?

Murdar si zdrenturos, dar cu un tel de atins, te indrepti spre ceea ce cunosteai drept acasa. Nu te asteapta nimeni, nu iti sare cainele in brate, nu toarce pisica pe langa picioarele tale, nu te saruta iubita, nu te asteapta mancarea calda pregatita de mama si berea rece cumparata de tata, filmul downloadat de frate si cartea aleasa cu talc de sora. Ai ramas singur, ai uitat? Oricum nu iti mai pasa de toate astea, unde erau ei cand tu aveai nevoie de salvare? Nici lor nu le-a pasat de tine, nici tie nu iti mai pasa de nimeni in afara de tine. Ceea ce nu stii este ca ei erau langa tine, dar tu priveai doar in sus, nu si imprejur. Si i-ai abandonat, i-ai indepartat, le-ai rupt mainile intinse inspre ajutorarea ta. Asadar, esti singur. Mare scofala!

Te duci la baie si faci un dus, te cureti de toate cele ce arata ca ai calcat pe cadavre ca sa ajungi unde esti acum. Imbraci costumul nou si iesi afara. In drumul tau spre mai bine, treci pe langa groapa din care te-ai ridicat. Auzi rugamintile alor tai, strigatele apropiatilor si suspinul omului bun. Nu te uiti in jos, ca nimeni nu a catadicsit sa priveasca inspre tine. Dar omul bun? Eh, sigur nici el nu era bine intentionat, da-l incolo, voia doar apreciere pentru ceea ce ai facut singur. Mergi pe cararea spre succes, te agati de oricine e putin mai sus decat tine si il tragi inapoi, mai impingi pe cate unul de pe margine, iti repeti in minte mottoul egoist si ajungi oriunde vrei. Si ce daca ai frant destine, ai calcat si tu suflete bune? La fel au facut si altii cu tine! Si nepasator ajungi acasa, te speli pe maini de toti si toate si, pentru ca umbli cu nasul asa de sus, nu simti nici macar ca ai calcat, pe langa suflete nevinovate, si in rahat…

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii


Nu ma laud singur, cel putin nu cand vine vorba de blog, asa ca trebuie sa va spun ca SuperBlog nu e un compliment la adresa chestiei virtuale pe care scriu eu, ci la un concurs intre bloggeri. Sunt mai pesimist de felul meu, si mereu spun ca nu o sa castig nimic, poate tocmai si aceasta atitudine delasatoare imi scade din sanse. Asta si faptul ca tot scriind despre prostie si incultura, parca incepe sa se ia. Fac un dus rece si trece, punct si de la capat.

SuperBlog 2009, a doua editie a acestei competitii, da bani, nu gluma! Macar unul din premiile zilnice de 100 dolarei sa prind si eu, sa schimb setul motor la scuterica… daca nu p-ala de 1500 USD, sa imi iau un scuterica mai de Doamne-ajuta! Dar nu, nu sunt lacom, ma multumesc si cu furia mea rosie.

In alta ordine de idei, partea pentru care de fapt scriu acum, daca eu ca bloagar castig marafeti, si tu precum comentator ai ocazia! Exact, daca eu iau $100, iei si tu $50. Stai cu bunghiu’ pe blog, sa avem si noi bani de-o pizza, ca m-am saturat de shaorme!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 0 Comentarii
05
Oct

Cu capul in nori…


Stop norisorul meu!
Poza de Alexa

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii

Eu de obicei nu prea castig chestii, este un blestem de-ale mele. O fi din cauza si ca nu prea particip, oare? Neah, nu cred. In orice caz, din cand in cand imi mai pun in minte sa si incerc, daca miza e indeajuns de atragatoare.

Un laptop d-ala micut imi doresc de ceva vreme, dar o stiti p-aia cu “e criza”. Gandindu-se la mine, Banipepost.com s-a gandit sa ofere bloggerilor sansa de a castiga un minilaptop Asus Eee PC 1000HA. Toti bloggerii, mici si mari, inscrisi la BaniPePost sau nu, cu mici conditii de vechime – 30 zile si cel putin 10 posturi – pot participa. Castigatorul se va alege prin tragere la sorti, printr-un algoritm dragut ce include si numerele de la Loto 6/49.

Pentru a participa trebuie sa scrii un articol pe blogul personal despre acest concurs si apoi sa iti trimiti datele prin email la adresa pe care o gasesti in regulament. Toate detaliile sunt pe Blogul Banipepost. Succesuri!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 1 Comentarii

De la intamplarea cu sapunul nu am mai auzit prea multe despre cautatorii de fraieri. Insa ieri, in timp ce asteptam – putin retras la umbra – un microbuz, ma abordeaza un bisnitar tinerel.

Era la o distanta de 3 metri de mine. Pe muteste scoate din buzunar o husa si din ea se iveste un iPhone, mi-l arata, apoi il baga la loc. Fac semn ca nu ma intereseaza si schimb directia privirii. Se mai apropie un metru de mine, scoate din nou minunea tehnica si o flutura putin. Nu il bag in seama. Atunci se hotaraste sa vina langa mine sa imi arate ce stie sa faca bijuteria.

– Hai sa iti dau un telefon. Uite, iPhone – si imi arata sigla originala, are 16 giga.
– Nu, mersi.
– Hai, ca e ieftin.
– Nu, multumesc.
– Stii cat e asta in magazine?
– Da.
– 27 de milioane, sa moara mama. Eu ti-l dau ieftin.
– Nu, multumesc, nu imi place.
– Hai ca e bun, e destept – moment in care incepe sa intre in meniu, sa se joace pe acolo, sa dea paginile smechereste, ca la o carte, umezindu-si mai intai degetul.
– Nu, e un telefon prost. Multumesc.
– Hai ca ti-l dau la 3 milioane.
– Nu, multumesc. Nu am nevoie.
– Nu mai gasesti o asa oferta. Accept si schimburi, imi dai ce ai tu si o diferenta si ti-l dau pe asta.
– Hmm, sa ma gandesc. Nu, mersi.
– Hai, frate, 16 giga, 3 milioane, ce mai vrei?
– Nu am nevoie, multumesc.

Si am plecat de acolo. Stiu, cu astia nu trebuie sa vorbesti, dupa primul “nu” te indepartezi. Dar nu am vrut sa fiu nepoliticos si sa plec in timpul unei conversatii asa de interesanta. Daca puneam mana pe telefon sunt sigur ca nu mai scapam de acolo. Ba ma mai acuza si ca i-am furat aifonul si inca vreo doua telefoane. Eventual banii de mancare pentru puradei – ce se aflau, banii, nu puradeii, in portofelul cu actul meu de identitate – si cheile de la casa. Ar fi convins pe oricine ca i-am furat si adresa si ca nu vreau sa i-o dau inapoi, si daca nu are adresa nu are cum sa foloseasca acea cheie.

Inscrieri pentru Noua Dreapta se mai fac? Astia se ocupa si de alte specimene, sau doar cu ungurii au probleme? Daca nu, ramane sa il votez pe Vadim. Unde esti tu, Tepes Doamne?

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 5 Comentarii

Pentru ca e criza, toti se gandesc cum sa fure mai mult, cum sa faca un ban usor pe spinarea altora.

Am fost la o partida de bowling, joi seara, la Centrul de Distractie Europa, din Constanta-Mamaia. Intotdeauna mi-a placut acolo pentru ca e spatiul mare si preturile sunt acceptabile, si niciodata nu am avut probleme cu servirea sau plata. Insa aseara a fost o exceptie, sau poate ca asa urmeaza de acum incolo sa se desfasoare activitatea lor.

Dupa ce ca nu aveau decat un singur fel de bere la rece – probabil ca au scos celelalte frigidere din priza ca sa mai faca economie de energie si sa te faca sa o cumperi pe cea mai scumpa, a durat si o gramada de timp pana a venit sa ne ia comanda, dupa care inca o gramada pana a si adus-o. Lasand servirea deoparte si faptul ca nu am iesit pe primul loc, ca de obicei, la plecare am avut parte de o surpriza si mai neplacuta.

La pretul de 40 lei/ora, pentru o durata de 90-95 de minute, dom’soara – cam acra in seara cu pricina – ne-a cerut 74 lei, cu peste 10 lei mai mult. Si probabil nu am fi zis nimic daca nu ne uitam la contor inainte sa plecam de la pista si nu vedea cineva din grup pe ecranul casieritei suma de 62 de lei. In momentul in care i s-a atras atentia a devenit recalcitranta. I-am cerut sa ne arate undeva ca aia este intr-adevar suma, si cica nu poate. Era ca fetita care l-a luat pe “nu” in brate, in ciuda insistentelor noastre de a ne arata o dovada.

Dupa aceea a inceput sa insinueze ca ne zgarcim, sau ceva de genul. Intr-adevar, nu era o suma foarte mare, dar aici e voba de corectitudine si respect pentru client. Si dupa ce i s-a mai atras atentia si ca se repede la client, a zis pe un ton de sictir: “Hai, dati cat vreti!“, si a dat in retragere. Nu stiu daca banii aia ajungeau la ea in buzunar sau e o chestie impusa de manageri, dar e de tot rahatul. Asa ca de acum incolo sa fiti atenti la ce si cat consumati, ca sa stiti dinainte cam cat ar trebui sa platiti.

Si pentru cei de la CD Europa: Huooo, saracieee!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 7 Comentarii

Aici puteti citi rezumatul meciului amical Ungaria – Romania, varianta In-Cult.

Preludiu: un moment de reculegere in memoriam Marian Cozma, handbalistul roman ucis in februarie in Ungaria, la Veszprem. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
Soundtrack: Imnul Romaniei a fost primul intonat, si spre surprinderea tuturor nu a fost huiduit, decat spre sfarsit. Ne trebuie un imn mai scurt, clar. Insa imnul ungurilor e mai plictisitor.
Minutul 30: Booooooriiiing! Ma duc pana la buda.
Minutul 41: GOOOL, Tiberiu Ghioane! Ungaria 0 – 1 Romania [de ce mereu dau ai nostri gol cand sunt la toaleta? e un semn ca ar trebui sa beau mai multa bere inainte de meci?]
Minutul 45+3: Sfarsitul primei reprize. Romania conduce la un gol diferenta. Bravo, baieti!
Minutul 46: Ungurii s-au afiliat, si ne-au inconjurat! Gaborii si armata s-au adunat sa-nvarta roata!
Minutul 59: Goian si Codrea intra in teren. Pe ei, pe mama lor!
Minutul 80: Chivu iese dupa ce, chiar si accidentat, a respins atacul ungurilor. Respect! Paseaza banderola de capitan lui Goian.
Minutul 89: Lovitura libera pentru maghiari. Coafura rezista!
Minutul 90+2: Fluier final. Romania castiga! Ardealul e al nostru iarasi!

BONUS:
Un roman in avion in zbor spre Paris. Se relaxeaza omu’, isi scoate pantofii, cand observa in scaunul din stanga un ungur, in scaunul din dreapta un ungur. Dupa juma’ de ora de la decolare, romanu’ politicos catre unguri:
– Eu ma duc sa iau o bere, voi vreti ceva?
Unguru din stanga:
– Da, o cola fara gheata.
Dupa ce pleaca sa ia bauturile, unguru’ din stanga ii ia un pantof si trage o flegma sanatoasa in el, dupa care-l pune la loc. Aduce romanu’ bauturile, dupa juma’ de ora ii intreaba din nou. Unguru’ din dreapata:
– Mie adu-mi o cola cu gheata.
Romanu pleaca dupa bauturi, unguru’ din dreapta trage o flegma in celalalt pantof. Avionul se pregatea de aterizare, romanu’ isi pune pantofii si isi da seama de ce are in pantofi, dupa care politicos li se adreseaza:
– Ma intreb oare cand o sa inceteze cu ura asta intre romani si unguri, cand o sa putem sa ne purtam si noi civilizat, fara sa tragem flegme in pantofi, fara sa ne pisam in cola…

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii

Sa va explic: cand merg cu scuterul port una bucata casca neagra, una bucata jacheta neagra, una pereche manusi moto, blugi si adidasi. Chiar si pe timpul verii, la temperaturi de 30-40 de grade Celsius, echipamentul meu este acelasi, din simplul motiv ca mai bine sa-mi fie cald putin timp decat sa astept mai mult timp sa mi se vindece ranile.

Ei bine, in conditiile in care oamenii erau in slapi, bermude si maiou si tot curgeau apele de pe ei, se simteau datori sa ma intrebe:
– Nu ti-e cald?
– Nu, am aer conditionat pe scuter!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii

Pentru ca unii nu au indeajunsa minte ca sa faca remarci amuzante sau o gluma buna despre cineva care parcheaza un scuter la supermarket, ii voi ajuta eu. Na si bagati la cap:

Agentul de paza: Puteti sa intrati cu el, dar sa il declarati la receptie clienti.

Un client: Ma scuzati, poftiti 50 de bani, imi dati mie caruciorul?

Cara: Hai ca parchez eu aici si il bagi in portbagaj la Matiz.

Eu catre un Cara: Ai un buzunar cu fermoar?

Prietena mea: Esti bucuros ca ma vezi sau e doar scuterul in pantaloni?

Prietena prietenei mele: Ascunde chestia aia pana nu ne vede cineva. Repede, baga-l in poseta mea!

Eu catre ea: Nu, ca ai deja un vibrator acolo!

Prietenul prietenei prietenei mele: N-o asculta, ma! Baga-l in casca si il lasi la receptie clienti, ai auzit ce a zis agentul.

O fetita: Mami, mami, vleau si eu sa ma dau in calutul ala!

Mama fetitei: Lasa, mami, ca esti prea mare pentru el!

Un baietel: Al meu e mai mare decat al tau!

Tatal baietelului: Da, tati, ATV-ul tau e de 6 ori mai mare decat jucaria baiatului!

Cel care m-a blocat: Daca nu ai loc printre masini, ia-l pe sus!

Eu catre cel de mai sus: Nu e nevoie, l-am invatat sa leviteze.

Un prieten prin trecere: Ai venit cu scuterul? Ah, iar l-ai parcat dupa stalpul de la cedeaza trecerea.

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii

Dupa ce am abordat stereotipia maghiara si stereotipia americana, urmeaza o intamplare scurta si cuprinzatoare despre cocalarul romanesc.

Carrefour Constanta, ora 14:00. Pentru ca nu sunt genul care sa las scuterul cat mai aproape de locul in care am treaba, m-am oprit pe un loc de parcare si nu chiar in fata usilor. Mi-am facut cumparaturile si m-am intors. In timp ce le aranjam in portbagaj, un specimen din cocalarul de trafic mergea cu viteza de croaziera cautand un loc de parcare. Era exact conform descrierii din atlas: BMW negru, model mai vechi – probabil luat din Germania, par foarte scurt spre chel, ochelari de soare desi era innorat, ceafa de porc, cu o mana pe geam, lant de aur cat o zgarda la gat, tricou fara maneci de culoare stridenta, bermude cu floricele, slapi. Cand trece pe langa mine urla in gura mare, chipurile catre prietenul din masina – desi era pe jumatate afara: “Ha, ha! Uite-l ma si p-asta si-a parcat scuterul! Hăhăhăhăăă!“. Asa, si?!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 5 Comentarii

Dupa spectacolul sangeros la care am asistat, si scandalul ce i-a urmat, asistentele si in special infirmierele erau si mai tafnoase. A trebuit sa mai indur vreo doua zile caldura si toanele acestora.

In a cincea zi de spitalizare am aflat cu bucurie ca o sa imi scoata si furtunul din sarpe, dupa ce imi scosesera deja doua tuburi din burta. Asistenta mi-a spus ca o sa usture putin. A mintit! A durut ca dracu’! Abia apoi mi-a spus ca o sa mai simt usturimea vreo cateva zile, mai ales cand o sa mictionez. Si cum nu mai aveam un furtun prin care sa imi dau drumul cand vreau, a trebuit sa incerc sa merg pana la toaleta. A fost un chin sa ma ridic si sa ma tin pe picioare, dar eram bucuros ca pot iesi din salonul ala imputit.

In aceeasi zi trebuia sa dau si examenul de admitere la facultate, desi aveam locul deja rezervat. Am zis sa imi incerc norocul, cu toate ca nu eram tocmai in cea mai buna forma. Universitatea a fost receptibila problemelor mele si imediat a organizat o comisie speciala de testare. Au trimis la spital doi profesori cu un plic, insotiti de doi politisti. Credeam ca au venit sa ma intrebe ce e cu iarba din rucsacul meu, si am dat sa fug, dar m-au prins – nici nu apucasem sa ma ridic din pat. In fine, mi-au explicat cum va decurge, au discutat si cu cei de la spital, mi-au scos branula, mi-am luat ultima punga de scurgere la subrat si am mers intr-o incapere gen sala de consiliu.

M-am asezat pe un scaun, dar abia puteam sa stau, pixul ma ustura si mana dreapta mi-era amortita inca de la branula, asadar gandul numai la matematica nu mi-era. Norocul meu ca examenul era grila, insa tot trebuia sa fac calcule ca sa pot da un raspuns. Dupa jumatate de ora spatele ma omora, am mai rezolvat ce era pe acolo si am predat foaia. Dupa inca o ora a venit un profesor cu o macheta de notare si mi-a dat verdictul: “Esti bun!“. Nu stiam inca ce inseamna, trebuia comparat si cu restul notelor. Mai tarziu am aflat ca am fost bun, dar nu excelent: al 11-lea din vreo 60. Exact sub linia de fara taxa. Nu-i rau tinand cont de conditiile in care s-au dat examenele si de faptul ca cei de la facultate au si schimbat litere intre ei. Eu sa fiu sanatos…

Trecand deja de doua examene, venise timpul sa plec pe acasa, cu 10 kg mai usor decat venisem. Mi-au scos si ultimul furtun si dupa alte cateva proceduri, eram liber. Casa, dulce casa! Nu puteam inca sa ma misc bine, asa ca tot prizonier eram, dar barem aveam alt confort. Aveam voie sa mananc doar chestii usor digerabile si inca luam pastile. Am stat in casa vreo doua saptamani, cu uitat la televizor si chatuit pe net.

Intr-una din zile a trebuit sa merg la prima facultate la care depusesem dosarul, ca sa imi iau diploma de bac deoarece nu voiau sa i-o inmaneze mamei, desi le explicase situatia mea. Regulile sunt reguli, dar parca uneori mai trebuie indoite. Motivatia lor era ca a existat un scandal din cauza unui parinte ce retrasese dosarul baiatului fara ca acesta sa fie de acord. Si dupa ce am ajuns acolo si m-au vazut in ce stare eram, tot faceau pe inabordabilele. Asa iti dai seama in ce universitate urmeaza sa iti investesti timpul si daca merita. Imediat dupa ce am luat dosarul am fost la cea la care dadusem examenul ca sa depun diploma in original. Aici toata lumea ma trata frumos, stiau toate secretarele de situatie, ma intrebau cum ma simt si nu ma puneau sa ma misc de colo-colo. Dupa trei ani situatia nu mai e chiar aceeasi, dar cu siguranta e mai buna decat in rest.

Am mai trecut pe la spital sa imi schimbe pansamentele, apoi sa imi scoata firele si asta a fost. De atunci nu am mai calcat in acel loc de tortura si sper sa nu o mai fac. Nu doresc nici dusmanilor mei – daca or exista si oricine ar fi ei – sa treaca prin ce am trecut eu. Nu sunt neaparat de acord ca cel mai bun medic din Constanta este trenul de Bucuresti deoarece stiu ca si acolo sunt destule probleme, insa fereasca Sfantul sa ai vreo simptoma in plus sau in minus, ca i-ai bagat pe doctorii nostri in ceata…

Va multumesc ca ati indurat alaturi de mine aceasta aducere aminte si imi pare rau ca i-am plictisit pe cei ce stiau deja povestea, dar trebuia sa existe si “la dosar” pentru ca nepotii mei sa citeasca peste ani si ani. Totul e bine cand se termina cu bine!

V-am pupat pe portofele,
SERIALUL S-A-NCHEIAT!

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 4 Comentarii

Despre sistemul medical si cum merg treburile in spitale am auzit cu totii, insa unii mai norocosi am avut ocazia sa testam pe propria piele ce au patit altii. Pe durata spitalizarii mele am vazut si auzit multe, dar unele cred ca le-am sters din memorie, spre binele meu. Ce a mai ramas va povestesc in continuare.

Spitalul inca arata jalnic acum trei ani: mobilier vechi – locuit de carcalaci, saltele incomode, geamuri care vara nu asigura aerisirea si iarna incalzirea. Asta in majoritatea saloanelor, pentru ca erau si atunci cateva sponsorizate, insa accesibile doar celor cu diferite afectiuni, si prin “afectiune” ma refer la simpatie/prietenie/cardasie. Cu unul dintre aceste saloane imparteam toaleta – nu eu personal, ca eu aveam linie directa. Era cu doar doua paturi, o masa, un scaun, un dulapior si noptiere, toate noi. Pe jos avea gresie si geamurile se deschideau. Unul dintre paturi era liber de la inceput – si asa a stat pana la sfarsit – insa Doamne fer’ sa puna pe cineva “necunoscut” sau necotizant, cum ar fi un tanar ce se sufoca intr-un salon cu alte trei persoane si basini non-stop. Nu, lasa-l sa vada ce inseamna chin!

Atentiile sunt o ciuma. Nu doar a angajatilor, ci si a pacientilor, in teama de lor – deloc nefireasca – de a fi ignorati. Doi lei la asistenta sa aibe mana usoara la injectie, un leu la infirmiera sa mai schimbe plosca, o suma cu trei cifre pentru anestezist sa nu te lase cu paralizie si o alta suma celui care executa operatia pentru a nu uita ceva inauntru sau sa nu scoata ceva de care inca mai aveai nevoie. Unii vorbesc frumos si fara sa le dai, la altii se cunoaste schimbarea abia dupa ce sunt recompensati. Nu cred ca e pentru faptul ca o sa ia o inghetata copiilor din banii aia, ci mai mult o obisnuinta, o dovada de recunoastere a eforturilor supraomenesti ale acestor eroi moderni.

Trebuie sa precizez totusi ca doctorul care m-a operat nu a acceptat niciun fel de atentie baneasca, si cu greu a cedat presiunilor mele de a ii oferi o icoana cadou. Sa fi fost din cauza ca mi-au pus diagnostic gresit prima oara si m-au tratat superficial? Neah…

In alta ordine de idei, m-au vizitat colegi, prieteni si familie. Colegii au aflat intamplator atunci cand unul dintre ei m-a sunat sa ma intrebe daca vin la plaja. M-as fi dus, zau, dar eram cam indisponibil. Asa ca au venit ei la mine. O colega s-a facut alba dupa cateva minute de stat in salon si s-a scuzat ca trebuie sa plece, dar nu se simtea prea bine. Am inteles si am scuzat-o, nici eu nu ma simteam extraordinar. Altcineva imi facea aer cu un ziar, ca nu mai puteam respira. Mai spuneau cate ceva amuzant si eu dadeam sa rad, dar tinand cont ca muschii mei abdominali erau taiati, nu puteam decat sa zambesc usor si sa le spun sa inceteze pana nu imi sar intestinele pe afara. Si totusi cata nevoie aveam atunci de zambete si vorbe bune… si inca un calmant!

Intr-una din zile, mosulica din dreapta mea a fost dus la operatie. Cu putin inainte ajunsesera la spital niste rude de-ale sale, un batranel, o femeie si un baiat, ca sa il asiste dupa ce termina medicii cu el. Ei bine, batranelul l-a asistat asa de minunat incat i-a smuls acul prin care i se pompa sange in corp si a inceput sa tasneasca peste tot, ca o fantana arteziana colorata in rosu de niste minti bolnave. Asistentele si infirmierele nu au fost foarte multumite…

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 6 Comentarii

Prima noapte a fost una foarte luuunga si deloc odihnitoare, si nu doar pentru mine. Mama a stat tot timpul pe un scaun, la capatul patului meu si nu a inchis un ochi. Dimineata a venit cu o noua portie de lichide hranitoare si calmante puternice, comandate special pentru mine – dupa cum m-a asigurat doctorul anestezist.

Tot dimineata vin si asistentele si lasa pe pat fisa pacientului, pentru ca mai apoi sa vina un stol de doctori si sa se informeze despre cum a evoluat/involuat fiecare. Daca tot aveam ocazia, mi-am studiat putin fisa. Pacient mascul, varsta 18 ani, potent, bla bla, caucazian, 1.80m, 65 kg, simptome, bla bla, analize, bla bla, diagnostic, bla bla… Hopa! Stai, diagnostic: peritonita generalizata veche prin apendicita acuta gangrenoasa perforata. Ha, va provoc sa spuneti asta de cinci ori repede! O denumire pe masura durerilor.

In timpul vizitei medicilor, ai mai mici le explicau alor mai mari ce s-a intamplat, ce au facut si cum a decurs. Urma o intrebare simpla “Cum te simti?” din partea celor smecheri si pana sa le zici “Bine, doar ca…“, te intrerupeau cu “Bun, urmatorul!“. Am inteles, era o vizita de curtoazie, ca pentru probleme existau asistentele si doctorul tau.

Nu o sa continui serialul povestind fiecare zi in parte pentru simplul motiv ca nu mai tin minte exact in ce ordine s-au intamplat diferitele evenimente. Insa pe scurt, am stat in spital 5 zile, cu 3 tuburi in burta, imi faceam nevoia printr-un alt furtun despre care nu voi mai aminti deoarece inca imi provoaca fiori pe sina spinarii, nu puteam sa tusesc, sa stranut, sa rad, sa respir adanc, sa mananc, sa ma misc din pat. Pe langa asta, sufeream de o maaare plictiseala.

  • Digg it
  • Posteaza pe Facebook
  • 2 Comentarii
Pagini
 
E criza
 
Am si sponsori
 
Taguri
 
Articole inculte, cele mai...
©2011 In-cult.Info | Tema de: Elegant Wordpress Themes & data moca de Promo Items | WordPress