Pana nu e si testat. Probabil ca nu de putine ori v-ati intrebat daca cersetorul care da ochii peste cap si spune ca nu vede este, intr-adevar, orb. Posibil sa si vedeti vreo tigancusa careia, dupa ce a strans cativa lei de la oameni care nu se gandeau atat la faptul ca e ea oarba, ci ca puradelul ce o tine de mana pare flamand, ii revine vederea printr-o minune dumnezeiasca.

Totusi, uneori poate nu este datoria noastra sa judecam sau sa testam teoriile. In momentul in care dai un leu cersetorului ar trebui sa stii ca ai pierdut dreptul asupra lui, asa ca faptul ca isi ia tigari sau bautura cu banii tai nu mai are importanta. Trebuia sa te gandesti la asta inainte sa iti ajuti “aproapele”. In orice caz, nu e pacatul tau daca i-ai dat bani cu buna credinta.

Un nene s-a simtit insa nevoit sa il puna la incercare pe un batran orb ce isi face veacul prin trenuri (Bucuresti-Constanta si retur, de cate ori l-am prins eu). Persoana cu dizabilitati inainta incet pe culoar, printre scaune, cu bastonul la inaintare si rostind incet: “Ajutati-ma cu un ban, va rog!“, plus ceva de binecuvantare. Dupa ce ca s-a impiedicat de o geanta lasata langa scaun, nenea mai sus mentionat l-a atins pe brat abia dupa ce a trecut de el, dupa care i-a fluturat o bancnota de 1 leu. Orbul nostru a intins mana si astepta, si astepta, si lu’ nenea tot i se falfaia leul, sperand ca o sa ii fie insfacat din mana. Nu s-a intamplat asta, si cersetorul voia sa isi continue drumul, crezand ca o fi fost iarasi cineva care isi bate joc de el. A avut dreptate intr-un fel, insa macar s-a ales cu un leu la sfarsit, dupa ce omul i-a pus frumos banii in palma intinsa, multumit cu isprava sa…

[Povestea ce urmeaza a fost amanata pentru ca toti editorii de la www.in-cult.info au fost in concediu neplatit. Text de studenta provinciala eminenta corespondenta, Oana, si editat de redactor sef incult, Jorjel.]

Sa continuam de unde am ramas. Am facut cautari arheologice si am gasit o urma de viata preistorica: viata de student din provincie!

Si hai sa nu fim drastici, are si asta farmecul ei. Cum vom putea povesti cu lacrimi in ochi de la atata ras peste ani si ani: “Mai tii minte cand ni s-a facut foame si cand sa mancam am realizat ca painea era mucegaita si am spart pusculita, am mers la magazin sa luam paine cu un pumn de monede, dar pana la urma am luat bere si tigari?”.
Da, probabil ca vor fi amintiri frumoase, dar hai sa ne concentram asupra prezentului. Si ce poate fi mai interesant de discutat acum decat marea problema internationala? Nu, nu gripa porcina. Pe asta o tratam cu alta ocazie. Ei bine, da, este vorba de marea vrajeala cu criza financiara.

Sa analizam putin situatia. S-a gandit un mare destept sa arunce un zvon: “E de rau, frate!”. Zvonul a ajuns la urechea unor fraieri care s-au panicat, nu au mai dormit noaptea, nu s-au mai alimentat corespunzator si uite asa nu au mai avut grija de banii si firmele lor care, ati ghicit, au intrat in faliment. Ca prin miracol si pentru ca “spiritul de turma” e pa trend i-au mai urmat si alti panicati. Toate ca toate, problema lor… niste speriati. Sa mearga la o terapie la psiholog, la o reorientare profesionala… solutii sunt.

Revenim la ale noastre… adica la ale mele, care este.
Cum m-a afectat pe mine criza? Pai pot sa ma laud ca nu m-a afectat, ci doar ma ajuta. Cum adica ma ajuta cand toti ceilalti plang, falimenteaza si apoi se sinucid? Pai aia nu au stiut sa vada partea frumoasa a problemei. Eu, da, chiar eu incet, dar sigur, voi ajunge sa cunosc Bucurestiul mai ceva decat un bastinas care nu isi cunoaste nici propriul buzunar sau decat un nene cu taxi la super pretul de 5 Ron pe centimetrul parcurs.

De cand m-am mutat in micul meu paradis am inceput sa aplic pentru diverse posturi in domeniul studiat sau in domenii adiacente care imi plac: resurse umane, educatie.
Sunt de aproape 4 luni in Bucuresti si abia mi-am gasit un loc de munca decent. Ar fi dragut sa imi aduc aminte toate interviurile la care am fost, dar cert e ca am ajuns sa cunosc Bucurestiul numai din plimbarile astea. Pentru ca pana la urma la asta s-a ajuns: un du-te-vino de acasa pana in alt colt al orasului. Si mie imi plac plimbarile! Ar mai fi fost dragut sa pastrez toate anunturile de angajare la care am trimis un CV si o scrisoare de intentie dar nu avea Jorjel indeajuns spatiu sa le expuna.

Criteriile de selectie s-au schimbat: nu mai trebuie sa stii multe si sa fii platit bine pentru ceea ce stii. Trebuie sa stii multe, sa ai o gramada de diplome si alte hartii, eventual si o trusa intreaga de pile, si vei ajunge sa fii sclav pe plantatie si, mai presus de toate, vei fi platit al naibii de prost, la limita penibilului. Cand iti cauti un loc de munca incerci mai intai acolo unde iti place „ceva”. Vrei sa faci ceva placut pentru tine, sa fie un mediu in care sa te simti bine si, daca se poate, sa fie un „ceva” in care ai si studiat.

Imi plac copiii, imi place sa ii vad cum alearga de bezmetici pe langa mine, imi place sa ma traga de par doar pentru ca este distractiv pentru ei, iar pentru mine dureros. Am facut o facultate care se implica foarte mult in educatia noii generatii. Asa ca am zis: “Vreau sa fiu educatoare!“.
Si ce daca vreau?! Si ce daca am o diploma de licenta?! Si ce daca am niste cursuri?! Imi lipseste o hartie, una care e net inferioara celorlalte si, daca as avea-o, nu mi-ar mai trebui celelalte. Ciudat. Interesant. Si eu pentru ce am facut facultatea aia? Da, de placere, dar nimic, nimic?
Bun… Oricum copiii erau prea galagiosi, prea ar fi facut pe ei si trebuia sa le schimb scutecele si as fi fost tinta lor cand, in loc sa manance, ar fi folosit lingurile pe post de catapulte.

Imi mai plac oamenii, adica nu mi-e frica de ei. Relatii cu publicul, relatii cu clientii, resurse umane… STOP! Alta problema: aici nu imi mai trebuie o hartie din sertarul vechi al bunicii (liceu), aici imi trebuie alte hartii fara de care nu se poate. Mai sa fie! Cum asa? Pentru ca asa vor muschii lor! Bineee… Mai bine ma duc la Universitate si o fac pe ghidul prin Bucuresti ca deh, am experienta in a ma plimba degeaba pe strazile capitalei.

Si eu ce fac? Imi caut de munca pentru ca nu am bani, nu pentru ca am prea multi de dat… Am facut o facultate ca sa mi se ceara diploma de la liceu sau am facut o facultate ca sa mi se ceara adeverinte de la niste cursuri pe care ar fi trebuit sa le fac prin diverse insitutii, predate de tipi dubiosi? Si diploma aia de licenta la ce imi foloseste? Aaa… sta frumos in rama, asezata la rang de cinste pe peretele: „Astea nu imi folosesc!”. Oare de ce am fost fraiera sa ma inscriu la un master? Bine, intrebarea este retorica… Frecventez cursurile unui master ca sa mai obtin o diploma care va triumfa deasupra diplomei de licenta!

Update: de putina vreme sunt telefonista! Am luat-o pe urmele lui Jorjel, desi nu la aceeasi companie.

S-au terminat vacantele, concediile platite si neplatite. Tot boborul la munca, nu la intins mana! Trebuie sa scoatem tara din groapa cu rahat nisip miscator in care ne-am afundat! Invatati si munciti pana indobitociti! La Multi Ani!

Pantaloni! Ah, stai, ai facut-o deja!

Iubiti si cainii vagabonzi? Nu, nu, gata cu iubirea ca s-au invatat. Melodia nu mai e in ton cu realitatea, cum ca maidanezii ar fi “mai cinstiti si mai lorzi”, ba dimpotriva, sunt niste javre jegoase si parsive ce trebuie adunate de pe strazi si, intr-un mod total european, injectate letal prin impuscare cu toporul pe scaunul electric. Asadar Taxi spunea bine ce spunea: “Castrati-ma, castrati-ma! Sau, daca vreti, eutanasiati-ma!”. Da, vrem!

Buuun, acum sa va explic si schimbarea mea brusca de opinie. Azi, pe la ora pranzului, frig mare, ieseam dintr-o scoala si ma indreptam spre casa. Aveam mainile in buzunar, priveam in jos si faceam pasii mici ca sa nu alunec si sa imi rup gatul. Nu am apucat sa merg 20 de metri si ma trezesc cu un caine agatat de picior. Impropriu spus “caine”, mai degraba un urs, ca nu avea nici coada.

Da, al dracului, m-a muscat, miseleste, pe la spate! Fara motiv, fara sa il intarat, fara sa latre si el inainte, fara sa apuc sa iau pozitia de sut in bot si privirea de “Ma musti, te musc si eu!”. Nu, s-a repezit direct la picior! La piciorul meu frumos de dansator, de iubitor de animale si de aparator al drepturilor acestora. M-a muscat, pe mine, cel care cand mergea cu prietenul al carui nume nu-l voi scrie (da, Cara, despre tine este vorba) il linistea si asigura ca nu o sa ii faca nimic rau cainii, ca numa’ gura-i de ei, ca latra sa se incalzeasca, ca din acelasi motiv umbla si in haite de cate sapte. Sa nu te sperii, ca nu musca! Uite ca nu e asa, a trebuit sa aflu pe pielea si pe pantalonul meu! E bine ca nu mi-a dat sangele, mi-ar fi fost teama sa nu turbeze…

Eh, gata cu bunatatea, sprayul paralizant cred ca poate fi folosit la nevoie si pe ei, nu doar pe talhari, tarfe si martorii lui Iehova.

In fiecare perioada a anului trebuie sa iti dai seama ca e momentul sa faci sau sa incetezi sa faci anumite lucruri. Primavara oferi floricele fetelor frumoaselor si mamicilor, vara mai renunti la haine si cresti numarul dusurilor – spre binele tuturor, toamna ar trebui sa porti cu tine umbrela mai des – stii ca exact atunci cand o uiti acasa o sa ploua cel mai tare, si iarna… eh, iarna, ar fi cazul sa realizezi ca trebuie sa renunti la a mai merge cu scuterul!

Da, stiu, George, ca te-ai obisnuit sa mergi cu el peste tot, ca te urci si ai plecat, ca te strecori prin trafic – cu speranta ca nu o sa se strecoare un gipan peste tine – si ca il parchezi usor. Sari de pe el, armezi alarma (ha!), jefuiesti banca si imediat sari inapoi pe el si demarezi in tromba. Da, e foarte util si practic. Ai mers toata vara cu el. Ai avut si o toamna blanda in care ai putut sa te bucuri de libertate, frate, si viata de noapte. Ai putea, totusi, la 0 grade Celsius, sa il lasi pe scuterica sa hiberneze? Eventual sa il mai pornesti din gand in gand ca sa nu ii moara? Bateria, care este.

Nu, nu pot. Asa ca ieri, intr-o zi uscata cu 2 grade la soare, m-am hotarat sa economisesc niste bani si timp si sa plec cu furia rosie sa rezolv treburile pe la banci, casierii si patiserii. Aveam pe mine blugi subtiri, o bluza subtire, o vesta si geaca de baiat rau, adidasi in picioare, casca ce de mult nu mai e etansa, manusile de piele si oole in stomac – de frig ce era. Si am pornit… si rau am facut! Vantul mi-a terminat genunchii si dupa 5 ore de stat in plapuma tot reci erau. Spatele mi-a intepenit, desi de el am avut grija cat de cat. Am intrat in banca si am vrut sa salut o cunostinta, insa nu puteam sa articulez deloc cuvintele. Aveam un zambet tamp si, pe masura ce se dezgheta fata, muschii mi se contractau involuntar. Persoana cu care comunicam nu prea intelegea ce spuneam, desi eu ma straduiam sa fiu coerent, astfel ca s-a incheiat repede conversatia.

Update: Drept dovada ca ieri a fost un pic cam frigulet, astazi a inceput sa ninga. Nu, nu m-am mai incumetat sa ies azi cu scuterica sa fac drifturi pe sosea. Are si inconstienta mea limitele ei.

Nu am mers niciodata cu avionul, asa ca nu stiu daca imi place sau nu, insa imi doresc sa aflu. Si ca sa nu mai stau sa caut pe siteul fiecarui transportator ofertele, cum am facut candva, o sa le consult pe toate pe aerolines.

E un site dragut de rezervari online, placut la ochi si usor de utilizat. Poti sa compari preturile tuturor operatorilor pentru diferite curse si sa alegi ce e mai bun. Evident, si ce e mai ieftin. Ce mi se pare interesant e ca daca nu gasesti sau nu te descurci, un consultant poate cauta pentru tine si apoi iti trimite cea mai buna oferta. Pe langa toate informatiile necesare legate de transport, poti accesa si detalii despre atractiile turistice din zona.

Si ca un sfat, fiti cu ochii pe sectiunea de stiri daca vreti sa gasiti superoferte. Spre exemplu, Tarom a pus la dispozitie zboruri catre Salzburg la pretul de 152 Euro calatoria dus-intors, cu transport gratuit pentru echipamentul de schi. Aruncati o privire si pe acolo, daca nu v-ati hotarat inca unde mergeti de sarbatori.

Din experienta anilor trecuti stiu ca nu exista “o vacanta perfecta”, mai ales cand sunt chestii care nu depind de tine: vremea, traficul, oamenii. Insa ce poti face tu este sa planifici cat mai bine restul. Da, da, stiu, suna urat sa “planifici” o vacanta, preferi sa fii spontan, sa te duci incontro vezi cu ochii, sa ajungi acolo si abia atunci sa cauti cazare. Eh, cand o sa dormi in gara sa nu ma suni pe mine sa te plangi.

Daca tot e vacanta si vreau sa ma relaxez, in primul rand, si apoi sa ma distrez, aranjez mai intai cu cazarea. Undeva cu partii prin apropiere, sa nu fie nici prea aglomerat si, normal, acceptabil ca pret al zonei si perioadei in care merg. Nu-mi trebuie vila de caramida cu termopane, pat cu saltea terapeutica, iluminat cu becuri ecologice si televizor cu plasma. Vreau doar ceva de lemn, cu baie in camera, un pat si-o patura. Nu-mi iau cu masa inclusa, ca sunt mai mofturos si oricum mananc ca o vrabiuta, cum tot imi spune cineva.

Dupa ce mi-am fixat tinta, urmeaza sa ma gandesc cum ajung acolo. Avion, tren, autocar, masina? In functie de bagaje, de distanta si de grupul cu care merg, fiecare are avantajele sale. Nu cred ca vreau sa ma chinui cu schiurile si claparii prin tren, pe langa rucsacul meu si geamantanul Samsonite XXL al prietenei, plin cu haine de tot felul, inclusiv costum de baie, haine din care nu o sa poarte nici macar jumatate. Dar na, e fata, ce sa-i reprosezi…

Mai trebuie sa gasesc atractiile turistice din zona, partiile cele mai faine, locurile de unde se inchiriaza cel mai ieftin si cine vinde cel mai bun vin fiert. La cea din urma cerinta e nevoie de multa munca de teren. Multa, dar placuta! Pentru toate celelalte, exista Eurosite.

Am plecat astazi de acasa cu gandul sa platesc o factura Vodafone. Cea mai apropiata banca este BRD, asa ca m-am indreptat intr-acolo. Cand am intrat, o batranica pleca suparata si tot vocifera, dar nu am inteles exact care ii era pasul, oricum nu era treaba mea. Scot factura si nici nu am apucat “Buna ziua!” sa zic ca angajata m-a sagetat cu privirea si cu o fata acra si pe un ton scarbit imi zice: “Nu ati auzit ca nu mai acceptam facturi? Ati vazut vreun semn pe aici cu facturi?!”.

Interludiu. Eu am lucrat la relatii cu clientii, norocul meu ca prin telefon. Am invatat multe in perioada aceea, si, zice mintea mea in gandul ei, am facut o treaba buna tocmai pentru ca in general sunt calm si vorbesc frumos, politicos, argumentat. Unul din lucrurile de baza atunci cand te inhami la un job in care ai legatura directa cu publicul este sa tratezi clientul exact asa cum ai pretentia sa fii tratat, si sa tii minte “clientul nostru, stapanul nostru”. Ca il injuri pe la spate este altceva, insa in fata clientului trebuie sa vorbesti respectuos, oricat de mult te-ar deranja sau enerva. Sfarsitul interludiului.

- Poftim? Puteti sa repetati, va rog?
- Da, ati auzit, nu mai incasam facturi, nu vedeti ca nu e niciun semn cu Vodafone pe aici?
- Nu, doamna, nu am observat. Acum doua luni am platit factura aici, fara nicio problema. Si nici atunci nu m-am uitat pe pereti dupa afise. Si intre atatea oferte la credite, cursul valutar si pauza de masa intre 13:30 si 14:00, zau ca nu as fi stat sa caut un semn micut cu Vodafone, mai ales ca era liber ghiseul si dumneavoastra pentru asta sunteti angajata.
- Ce tupeu! Nu sunt angajata sa repet ca papagalul pentru toata lumea, doar ce-i spusesem batranei.
- Ma scuzati ca nu trag cu urechea la ce vorbiti cu alti clienti sau ca nu am intrat cu 30 de secunde mai devreme. Si ba da, sunteti angajata sa repetati informatii oricui le cere, si cu zambetul pe buze, nu sa imi faceti mie grimase si sa ma certati ca nu am stiut o astfel de informatie. V-as ruga sa va revizuiti atitudinea si pe viitor sa va comportati cu toti clientii la fel de respectuos, indiferent daca sunt patroni de firma, batrani sau studenti nebarbieriti. Ca probleme poate sa va faca intocmai cine nu va asteptati, si pe buna dreptate, dupa modul in care v-ati comportat. De mistery shopper ati auzit? Nu sunt eu, dar era posibil. Asa ca aveti mai multa grija. Va multumesc, o zi buna!

Postludiu. Nu, nu sunt tipologia clientului vesnic nemultumit si recalcitrant. Pentru ca ma pun in situatia angajatului, sunt mai tot timpul intelegator si incerc sa ii fac si pe ceilalti sa accepte ca omul mai greseste si faptul ca a adus Pepsi in loc de Beck’s e ceva minor. Dar tocmai pentru acelasi motiv consider ca a fi tratat cu sictir cand eu nu te-am deranjat cu nimic, sau chiar daca te-am deranjat, e gresit si patetic. Dar cand n-ai cu cine, n-ai cu cine! Nu stiu ce au invatat domnisoarele “banchere” in timpul trainingului…

In ultimele cateva luni am cochetat cu toate retelele de telefonie mobila, dupa cum batea vantul. DIGI a ramas mereu de baza, folosind abonamentul pentru apeluri pe fix, in special, si pentru sunat in toate retelele, indiferent de palierul orar, de optiunile sau serviciile activate, marimea de la sutien, numarul de la pantofi si ocupatia persoanei.

Si tot cautam eu ofertele si bonusurile, sa nu imi reincarc precum vitelul si apoi sa imi dau copite in cap ca am pierdut ocazia de a primi 10 eurocenti in plus ori megabonusul de o vacanta in Irak alaturi de un terorist sinucigas. Ofertele apareau peste tot, la tv, pe net, panouri publicitare: combinatii, mii de minute, sute de smsuri si megi de net pentru cativa amarati de euroi. Ramanea doar sa ma decid in ce retea voi vorbi minutele alea, ca doar astea ma interesau cu adevarat.

Vodafone
Trebuie sa recunosc ca sunt un fan al Campusului si in toti anii de cand vodafonesc pe asta m-am putut baza, avand multi prieteni in retea. Am intrat pe site sa vad cu ce ma momesc sa reincarc. Nu prea ma intereseaza sa ma combin la cartela, prefer sa fie la o sticla de Alexandrion, asa ca trec repede peste oferta asta. Chiar in timp ce navigam, primesc un sms in care scria ca daca reincarc cu minim 5 Euro primesc 10 Euro bonus! Uau, super! Totusi, am intrat pe adresa indicata pentru mai multe detalii. Si ia uite ce am gasit: bonusul este valabil 7 zile si se consuma ultimul, dupa ce consumi minutele/sms-urile din extraoptiuni sau creditul tau, mai exact. Adica iti dam 10 Euro cu conditia ca tu sa vorbesti timp de o saptamana de 15 Euro, ca sa fie rentabil. Pai si restul lunii ce fac? Pai, reincarci si alegi o extraoptiune, ca de astia 10 oricum beneficiezi doar o data. Simplu!

Orange
Aflasem eu ceva de o oferta cu 1800 de minute in retea, numai bune de consumat in noptile pustii. Intru sa citesc detaliile, ca si asta suna prea frumos ca sa fie cum credeam eu. Extraoptiunea costa 5 Euro, insa dupa ce o activezi trebuie sa iti mai ramana minim 50 eurocenti credit, asa ca daca nu ai rest de altadata, trebuie sa reincarci cu minim 6. Bun, mai departe! Cele 1800 de minute in retea se aloca astfel: cate 60 de minute pe zi, timp de 30 zile, si nu se reporteaza de pe o zi pe alta. Hopa, Penelopa! Adicatelea daca eu vreau sa vorbesc intr-o zi trei ore, nu pot sa consum decat 60 din minutele alea, restul din credit, daca am. Eh, hai ca m-ati suparat!

Cosmote
Peste tot vedem si auzim de Cosmote si sutele de mii de minute gratuite, cu cea mai mica suma de reincarcare. Primesti 2000 de minute bonus, dar valabile doar 7 zile si se consuma ultimele, dupa extraoptiunea pe care o ai activata, clar. Sa zicem ca am ales extraoptiunea cu 800 minute si 800 smsuri in retea, plus 150 minute nationale pentru 5 Euro. Suna bine, dar trebuie sa stiti ca se iau 3 minute la inceputul apelului, indiferent de cat vorbesti, dupa care incepe taxarea la secunda. Am impresia ca au modificat dupa ce au fost reclamati ca faceau taxarea numai din 3 in 3 minute, la o oferta pentru suporterii unei echipe de fotbal, desi eu tin minte ca parca asa scria si pe site. Nu sunt sigur, pot sa ma insel, dar oricum au avut niste tactici de informare si taxare la fel de miselesti ca si ceilalti doi operatori.

In final, eu… eu cu cine reincarc?

[Ca raspuns la intamplarile studentei provinciale, un fan al Oanei ne relateaza din experientele sale. Zi-le, Misule!]

Nu esti singura care a avut probleme cu chiria. Suntem mai multi. Iaca si povestea mea:

Eram odata, mai demult, la prima mea garsoniera in Bucuresti. Proprietarul, altfel om de gasca, avea si el o boala. Cand eram plecati de acasa (eu si co-garsonieristul), el mai venea pe la noi „in vizita” cu pretextul ca umbla hotii si asa se stie el mai sigur ca nu fura nimeni nimic din garsoniera. De parca avea ce… Eu aveam pe mine tricoul, inca 3 intr-o plasa… Si cam atat.

Ma rog, ne certam odata pe faza asta, promite ca doar mai vine in vizita cand plecam mai mult de 2 zile de acasa, vine momentul, plecam de acasa.. siii… surpriza, se termina totul in seara aia. Ne intoarcem mai devreme decat stabilit, ajungem acasa, pac, cheia in usa, intram si dam peste propitarul care statea in chiloti in pat la mine. Ala masca, pai sa vedeti baieti ca car, ca mar, ca cichi-cichi, etc… Pana la urma stam noi, povestim, bem din petul de vin negru pe care il adusese pentru noi (sanchi, aveam sa aflam dupa), se imbraca si pleaca pe la 10. Il tot vedeam noi incurcat, dar nu stiam ce are. Pana la urma, cand pleaca, ne arunca repede un „baieti, vedeti ca s-ar putea sa vina fata administratorului pe aici, are sa imi dea ceva, dar ziceti-i voi ca am plecat. Si pleaca in momentul doi. Noi, masca.

Ma rog, trece timpul, amandoi stateam in pat franti de oboseala. La ora 12 punct, ding-dong! Suna la usa. Ma duc eu sa vad cine e, mai curios din fire fiind. Ma uit pe vizor, ce sa vezi? Fata era in clasa a 12-a (am aflat ulterior), si probabil facea si ea un ban cinstit. A vazut ca e privita pe vizor, a zambit si si-a aranjat decolteul lasciv. Eu, abia abtinandu-ma sa nu ma pis pe mine de ras, deschid usa. Aia ma vede, inlemneste… si… in pana de inspiratie imi cere o tigara. Eu, nefumator ii zic ca n-am dar pot face rost daca vrea. Ea nu, mersi, face 180 de grade si pleaca.

Deci trebuia vazuta la fata, fardata ca un curcubeu, asteptandu-se sa dea de apropitar (avea 55 de ani parca) si cand colo, hop, s-a dus sursa de bani… Ce sa iti mai zic, am ras de ne-am stricat amandoi, si cat de repede ne-a permis situatia ne-am mutat de acolo. Oricum, de fiecare data cand nimeream in lift cu ea, ne lua rasul pe infundate.

[A venit momentul sa aflam cum s-au incheiat cautarile Oanei, studenta provinciala, relatate aici. Liniste, incepe episodul 2!]

O, vis frumos, vis frumos… Garsoniera mobilata, utilata, eventual mai prin buricul targului si pret de periferie… Unde esti tu, vis frumos?!

Mai are rost sa spun ca deja sunasem la jumatate din agentiile imobiliare din Bucuresti si, daca ma suparam, sunam si la cele matrimoniale? Mana destinului sau ochi de soim, nu stiu ce a fost, dar fu binevenit: in statia de autobuz mi-a atras atentia un batut de soarta, zgribulit si amarat anunt, candva frumos si stralucitor. Cu toate ca nu mai credeam in minuni, am zis sa pun la incercare ultima farama de noroc.

Ora 7, seara – ca doar cine se trezeste devreme e obosit toata ziua. Astrele mi-au suras, cum zice tanti Neti, si am purces sa verific garsoniera-loz in plic. Am lesinat urcand 6 etaje, intr-un bloc parca bombardat in timpul primului razboi mondial si pastrat in aceeasi stare ca amintire a acelor vremuri. Vorba mea – si plagiata de multi: “Trist, dar adevarat!”. Dupa aceasta ascensiune anevoioasa, am avut parte de o surpriza placuta: nu e usa din stanga! Yeeey! Tovarasul proprietar deschide usa, iar eu pasesc sfioasa in micul meu paradis. Un paradis pe cale sa se destrame pentru ca era putintel cam scump, cu mult peste bugetul meu de somer profesionist cu atestat de libera practica si drept de autor.

In aceste conditii, a trebuit sa ma folosesc de vastele mele cunostinte din domeniul psihologiei si sa aplic tehnici de negociere infailibile: ochi mari si cersetori, zambet subtil si decolteu generos. Am adaugat faptul ca trebuie sa suport mirosul de coliva care domneste in bloc si sa particip la toate inmormantarile de acum incolo si astfel am semnat contractul pentru o suma ce mi-a convenit si mie.

Am plecat fericita, dar tremurand de frica mai rau ca un morcov in mixer: ai mei iubiti sponsori nu fusesera informati cu privire la tranzactia efectuata si inca mai sperau ca mutarea mea in capitala sa fie doar un vis de-ale mele, neimplinit. Asadar, m-am oprit la prima biserica ce mi-a iesit in cale. Milostenii, matanii, rugaciuni pentru izbavirea sufletului meu ratacit si luminarea mintii tuturor celorlalti.

A venit si ziua fatidica in care trebuia sa ma mut in noua mea “casa, dulce casa!”. Nu am mers decat cu o geanta si un tricou cu Irina Loghin. Bagajele serioase au ajuns a doua zi, cu bunavointa celor de la Familia & Prietenii S.A., cu sediul central in [scuze Oana, reclama se plateste!]. Multumesc inca o data sponsorilor si celor care m-au ajutat in demararea acestui proiect menit sa imi ofere o sansa in plus pentru cultivarea inteligentei sclipitoare pe care o detin.

Cu patru cutii in brate, trei in spate si doua legate de picioare, incercam sa descui usa cand… la un semn deschisa-i calea si se-apropie de usa, un batran cam impotent, vorba aia, e pe tusa!

- Tu esti chiriasa?
- Da, chiar ea.
- Am venit sa-mi arati casa. De nu,
Te torturez pana vine doamna cu coasa.
- Orice gand ai, mosu’, si oricat ai fi de gras,
Nu ma retrag din business atata timp cat platesc cash.
Despre partea torturarii insa, nea’ asta, sa ma ierti,
Dar acu’ vei vrea cu stiri si OTV ca sa ma certi…
Ori vei vrea sa faci intoarsa de pe acuma a ta cale,
Pana nu incepem sa urlam ca niste animale!
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris si pentru mine,
Bucuroasa oi duce toate, preferabil, fara tine.
- Cum? Cand usa ti-e deschisa, a privi gandesti ca pot
Sa ratez aceasta sansa de-a vedea apartamentul tot?

N-apucai sa fac un pas, si inamicul navali in casa. Si apoi au urmat cei trei “V” ai vecinilor:
Vestitul: “Vaaai, ce frumos e aicea la tine!” – Nu mai bine pui mana pe o cutie si ma ajuti, in loc sa stai si sa casti gura, daca tot ai intrat pe teritoriul meu?
Vesnicul: “Vreau sa imi fac la fel in casa, sparg peretele asta, fac un mic barulet si da senzatia de mai mult spatiu!” – Serios? Vai cat ma bucur pentru tine, ar fi totusi mai interesant de analizat procesul cognitiv prin care ai ajuns la aceasta decizie.
Vai de capul meu: “Vezi tu, fetita, eu sunt administratorul blocului.” – La dracu’!

[Urmatoarea intamplare este narata pe messenger de o prietena, fana infocata a blogului in-cult. Oana a furnizat materialul, eu l-am editat si pus in scena. Lumini, camera, actiune!]

Dupa ce am absolvit facultatea, ca o fata silitoare ce sunt, am lenevit trei luni de zile si apoi m-am indreptat spre un master in Bucuresti. M-am pus pe cautat ceva de inchiriat, in anunturile de mica publicitate. Sa vedeeem:

“Tanar, prezentabil, caut colega de garsoniera, sensibila, draguta. Chirie simbolica: 8 Euro/luna“. Cei 8 Euro sunt pentru a acoperi cheltuielile cu prezervativele, probabil. Asta e al meu, clar… NOT! Urmatorul:

“Garsoniera proaspat renovata, complet mobilata si utilata, chirie 200 Euro, zona linistita” – sper ca nu in loc cu verdeata, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin. Trimit mail, primesc raspuns ca nu mai este de actualitate, desi fusese postat pe internet cu 5 minute mai inainte. Eh, zona linistita oricum nu e de mine. Mai departe:

“Calea Mosilor, utilata, mobilata complet, pretul zonei“. Sun. “Si unde ziceai ca ai facultatea? Aaa, acolo, pai e usor de ajuns. iei troleul 666 pana acolo, dupa aia metroul 13 statii si mai mergi 69 de minute pe jos. Vino sa vezi garsoniera, dar vii la mine, ca eu stau la etajul 1 si garsoniera e la 8.” Ah, pe langa faptul ca ajung iiimediat la facultate, nu cred ca o sa fie problema nici ca o sa ma urmariti toata ziua si ca o sa veniti sa verificati daca depasesc limita decibelilor si o sa imi contorizati vizitele, eventual sa ma taxati suplimentar pentru fiecare ora petrecuta de musafir. Nu, multumesc.

“Popa Nan, utilata, mobilata, [bla bla bla]“. Interesant, sun. “Da, e mobilata si utilata racnet, feng shui, cichi-cichi bum-bum. Ce? E prea scump? Domnisoara draga, sa stiti ca s-au inventat caminele…“. Subtil, n-am ce zice. Next:

“Eroii revolutiei, zona curata, linistita, 200 Euro, mobilata si utilata, au stat in ea 2 studente“. Ce studente? Eminente! Anuntul e de actualitate. Yupii! Merg sa vada si ochiu’ meu.

Ajung la punctul de intalnire, o sun pe cucoana care imi spune ca mai intarzie 10 minute, asa ca imi aprind o tigara. Gandindu-ma ca poate o fi vreo persoana antifumat, mai trag un fum si sting tigara. Vine doamna, cam “bronzata”, si spune ca de abia a venit din concediu. Bine ca nu e rrr…rrr…rrr… rau, ratusca, ramurica.

Urcam in masina si constat ca stingerea tigarii a fost o idee proasta. Tapiteria era arsa de n ori la patrat, scrumiera dadea eroare de preaplin. In fine, nu conteaza. “E aproape de bulevard“, spune tovarasa de drum. La dreapta, la stanga, la stanga, la dreapta, la stanga, fa un pas in fata, da usor din coate, ca asa-i in viata, nu ramane-n spate – pana se infunda strada.

“E blocul de acolo“, insa nu a si indicat, iar “blocul” erau doua: cel din dreapta era frumusel, aranjat, termopane; cel din stanga… vai steaua lui! Bineinteles, e ala din stanga. Clasic. Poate macar garsoniera e draguta, de ce sa judecam dupa aparente? In fata blocului avea loc o sedinta adhoc a partidului rrrau, ratusca, ramurica, unde era dezbatuta teoria spartului semintelor si elaborau un proiect de lege referitor la modificarea vitezei legale cu care pot circula Mertzanele minoritatilor nationale. “Ooo, gagica, te fac o plimbare?“. Neah, lasam pe mai tarziu, dar tu poti sa-ti iei zborul intre timp.

Urcam, ultimul etaj – sigur o sa fie o placere iarna. Pe drum am admirat colectia de mileuri si bibelouri din fiecare casa – stateau cu usile deschise, am mai aflat cateva ingrediente secrete ale tocanitei de cartofi – faceau mancare pe hol. Ajungem la capatul holului, unde erau doua usi. Cea din dreapta era metalica, frumoasa, varuit in jurul ei; cea din stanga era din lemn, sparta in 10 locuri – doar in ultima saptamana, cimentul sarit in jurul ei, ce sa mai vorbim si de var. Faptul ca era capat de drum, ca si in cazul blocurilor, nu ma deranja, insa daca aflu ca mai e si pe stanga… Da, e cea din stanga. La dracu’!

Intram in zona crepusculara. In dreapta, de pe un pat ma salutau vesel niste pureci, langa pat se afla un sifonier cu un sistem inteligent de deschidere: un holsurub cu o ata rosie – vorba unui prieten, sa nu se deoache deoarece s-a deschis fara sa cada pe mine. La geam stateau zgribuliti doi porumbei, cu care ma gandeam sa impart chiria pe durata iernii. Intr-un colt, un frigider mic si jegos, bazaia insistent; nu am avut curajul sa il deschid, un cadavru pus la pastrare ar fi prea mult pentru mine. Gazda, binevoitoare, ma indeamna mandra spre baie. Proasta alegere, mai bine ma invita sa ies. Baia, ca o baie modesta de garsoniera: cadita de dus, vas de wc, chiveta. Gresit! Era mai rau decat intr-o baie de tren: cadita de dus neagra, plina de jeg, wc-ul infestat cu microbi care inca nu au fost descoperiti de oamenii de stiinta, iar chiuveta, ah, chiuveta… nici macar o mana nu incapea in ea.

Incantata pana peste masura de aceasta bijuterie imobiliara, ii spun doamnei ca trebuie sa vorbesc cu parintii, care ma sponsorizeaza, si sa ii conving ca acea garsoniera (NU) este pentru mine! Cautarea continua…

E toamna, ploua, e vremea sa fiu putin mai prapastios. Fac o incercare.

Multa lume ma intreaba de ce sunt asa de pesimist, cand viata e atat de frumoasa? E simplu, dragii mei, atunci cand se intampla ceva bun, la care nu ma asteptam, sunt mult mai bucuros decat sunt suparat cand se intampla ceva nasol. In schimb, un optimist simte o bucurie mai mica pentru lucrul frumos ce oricum avea sa se intample – dupa mintea lui, si e mult mai daramat daca lucrurile nu merg conform planului. Ce se intampla atunci cand umbli cu capul in nori, si viata iti pune piedica?

Mai intai te doboara, apoi te taraste prin noroiul societatii si prin baltile imoralitatii, ipocriziei si coruptiei, si in final te arunca intr-o groapa de gunoi. Te trezesti brusc la realitate, singur, infrigurat, cu sufletul calcat in picioare si neputinta de a intelege ceea ce tocmai s-a intamplat. Iti pui vesnica intrebare: “De ce eu?”. De ce ti se intampla tocmai tie toate astea? Te adresezi unei divinitati, in speranta primirii unui raspuns care intarzie sa apara. Cu ultimele puteri, te uiti in sus catre semenii tai care o duc mai bine, si cauti intelegere, compasiune ori ajutor sa te pui pe picioare. Nimeni nu se uita la tine, toti au problemele lor, ce rost are sa adauge pe umeri si poverile altora? De ce sa se apropie cineva de marginea gropii, sa iti intinda o mana? E prea periculos acolo, nu se stie cum il apuca stranutul si imediat ajunge langa tine. Nu, e mai sigur sa mearga inainte, sa isi urmareasca propriul scop, trecand nepasatori pe langa cei ce au ajuns la fund.

Si atunci apelezi la ultima persoana care, speri tu, nu te va lasa balta: tu insuti. Iti faci un nou scop in viata, asa cum te-a invatat filmul “The Secret”, si anume sa te ajuti pe tine insuti si sa gandesti pozitiv. Iti spui ca o sa iesi din groapa aia nenorocita, ca o sa te cureti si vei ajunge iar sa mergi pe cararea spre succes, spre implinire, pe care ai mers candva cu capul in nori, doar ca de data aceasta vei fi cu picioarele pe pamant. Incepi urcarea, facand slalom printre ceilalti ajunsi in situatii similare cu a ta. Nu poti sa stai de vorba acum cu ei, esti prea ocupat sa iti atingi scopul. Calci pe mainile intinse, faci o scara din ele si le zdrobesti in drumul tau. Te agati de margine si cand apare primul om cu suflet bun, care voia sa te ajute sa te ridici, il apuci de picior si il trimiti la fund. De ce? Pentru ca merita! Unde a fost el cand tu strigai dupa ajutor? De ce nu a trecut atunci pe cararea ta si a vrut doar sa iti rapeasca satisfactia de a fi reusit tu singur sa te ridici la suprafata?

Murdar si zdrenturos, dar cu un tel de atins, te indrepti spre ceea ce cunosteai drept acasa. Nu te asteapta nimeni, nu iti sare cainele in brate, nu toarce pisica pe langa picioarele tale, nu te saruta iubita, nu te asteapta mancarea calda pregatita de mama si berea rece cumparata de tata, filmul downloadat de frate si cartea aleasa cu talc de sora. Ai ramas singur, ai uitat? Oricum nu iti mai pasa de toate astea, unde erau ei cand tu aveai nevoie de salvare? Nici lor nu le-a pasat de tine, nici tie nu iti mai pasa de nimeni in afara de tine. Ceea ce nu stii este ca ei erau langa tine, dar tu priveai doar in sus, nu si imprejur. Si i-ai abandonat, i-ai indepartat, le-ai rupt mainile intinse inspre ajutorarea ta. Asadar, esti singur. Mare scofala!

Te duci la baie si faci un dus, te cureti de toate cele ce arata ca ai calcat pe cadavre ca sa ajungi unde esti acum. Imbraci costumul nou si iesi afara. In drumul tau spre mai bine, treci pe langa groapa din care te-ai ridicat. Auzi rugamintile alor tai, strigatele apropiatilor si suspinul omului bun. Nu te uiti in jos, ca nimeni nu a catadicsit sa priveasca inspre tine. Dar omul bun? Eh, sigur nici el nu era bine intentionat, da-l incolo, voia doar apreciere pentru ceea ce ai facut singur. Mergi pe cararea spre succes, te agati de oricine e putin mai sus decat tine si il tragi inapoi, mai impingi pe cate unul de pe margine, iti repeti in minte mottoul egoist si ajungi oriunde vrei. Si ce daca ai frant destine, ai calcat si tu suflete bune? La fel au facut si altii cu tine! Si nepasator ajungi acasa, te speli pe maini de toti si toate si, pentru ca umbli cu nasul asa de sus, nu simti nici macar ca ai calcat, pe langa suflete nevinovate, si in rahat…

Nu ma laud singur, cel putin nu cand vine vorba de blog, asa ca trebuie sa va spun ca SuperBlog nu e un compliment la adresa chestiei virtuale pe care scriu eu, ci la un concurs intre bloggeri. Sunt mai pesimist de felul meu, si mereu spun ca nu o sa castig nimic, poate tocmai si aceasta atitudine delasatoare imi scade din sanse. Asta si faptul ca tot scriind despre prostie si incultura, parca incepe sa se ia. Fac un dus rece si trece, punct si de la capat.

SuperBlog 2009, a doua editie a acestei competitii, da bani, nu gluma! Macar unul din premiile zilnice de 100 dolarei sa prind si eu, sa schimb setul motor la scuterica… daca nu p-ala de 1500 USD, sa imi iau un scuterica mai de Doamne-ajuta! Dar nu, nu sunt lacom, ma multumesc si cu furia mea rosie.

In alta ordine de idei, partea pentru care de fapt scriu acum, daca eu ca bloagar castig marafeti, si tu precum comentator ai ocazia! Exact, daca eu iau $100, iei si tu $50. Stai cu bunghiu’ pe blog, sa avem si noi bani de-o pizza, ca m-am saturat de shaorme!