Un cuplu in Budapesta. Se plimbau agale pe strazi. Se tineau de mana. Zambeau larg. Ochii ei straluceau, ochii lui o sorbeau. Ea scunda, el inalt, amandoi slabuti. Fata avea parul lungut, putin ondulat, ravasit, prins doar cu o agrafa. El parul scurt si negru, tunsoare clasica. Se asortau: blue jeansi, geace kaki, rucsace in spate. Probabil erau turisti, si probabil d-aia nici nu le pasa de nimic. Se uitau in vitrinele tuturor magazinelor si la toate cladirile vechi. Se minunau, faceau o poza si plecau mai departe. Din cand in cand intorceau aparatul unul spre celalalt si se strambau. Radeau si mergeau mai departe. El se apleca sa o pupe tandru pe obraz. Ea se ferea, el se supara, ea sarea sa-l pupe. El nu se ferea. Radeau si mergeau mai departe pe trotuarele inguste. Isi leganau mainile impreunate si fredonau o melodie. Ea incepea sa topaie ca o scolarita, el nu se lasa mai prejos. Nu conta ca lumea se uita la ei, ca le statea ciudat ori ca siretul se desfacuse. Erau ei doi, fericiti, in lumea lor, nu in lumea de zi cu zi, plina de griji si probleme. Parea ca nu exista decat clipa prezenta, fara trecut, fara viitor. I-am urmarit pana la metrou. Nu se desparteau nici cand cautau biletele, coborau imbratisati pe scarile rulante si ea il tragea ambitios de mana cand urcau in metrou. S-au pierdut in inghesuiala din metroul albastru…

Un cuplu in Bucuresti. Se plimbau cu pasi repezi. Se tineau de mana, dar se uitau in directii diferite. Nu schitau niciun zambet. Ochii isi pierdusera de mult stralucirea. Fruntile erau incruntate. Doar ce avusesera o discutie serioasa. El parea ca vrea sa o impace. Se intoarce sa o pupe, ea se fereste. El ramane si mai incruntat. Ea nu schiteaza niciun gest. E indiferenta. El isi ia inima in dinti si incearca din nou. De data asta primeste un refuz verbal si rasunator: “Crezi ca mie imi arde acum de pupat?!”. Am auzit clar, il considera pe el vinovat de ceva. El lasa privirea in pamant, si merg amandoi mai departe. Se opresc pe o banca in parc si incep sa discute. Nu e frumos sa trag cu urechea, si nici nu aud prea bine. El are o voce calma, linistita, ea se ratoieste. El propune, ea refuza. Tacere timp de 10 minute. El se ridica, o ridica si pe ea, o imbratiseaza, o pupa prin surprindere si pleaca singur, privind in sus. Ea coboara privirea in asfalt. Se aseaza pe banca, isi pune capul in maini si incepe sa planga. Inceputul sfarsitului…

Dupa ce cu greu am reusit sa ma trezesc din letargia in care zac de la inceputul anului, am hotarat sa nu mai joc eu teatru si sa ii urmaresc pe profesionisti facand asta. Titanic Vals, Teatrul de Stat Constanta, 10 lei biletul in sala. Dai un ban, dar stai in spate – pentru ca, nu-i asa, se vede mai bine decat din primul rand.

Piesa a fost frumoasa, actorii excelenti, menajera Marie delicioasa, nu degeaba la sfarsit au fost nevoiti saracii actori sa se incline in fata noastra de vreo 10 ori. In schimb, o parte din spectatori au fost, ca in orice sala de cinema sau teatru, niste nesimtiti.

Este vorba in principal de minunata generatie McDonald’s. Pe randurile din spatele meu erau insirati 10 purcei mititei. Ei, ce spun, nu erau deloc mititei. La cei 10 anisori au inghitit la hamburgeri de n-am numarat eu shaorme incercand sa adorm in cele mai infometate zile. Pe langa faptul ca erau ca niste bile, erau si neobrazati. Cele trei mesaje de inchidere a telefoanelor mobile se pare ca nu au fost indeajunse pentru a si executa aceasta simpla sarcina. Pe durata piesei comentau ca pe stadion, se fataiau pe scaune, mancau si desfaceau sticle de suc cu acid. Pacat ca nu a eructat niciunul, s-ar fi auzit superb, dat fiind faptul ca sala are o acustica foarte buna. Probabil au incurcat teatrul cu stadionul. N-ai cu cine…

De retinut: “In politica trebuie sa te gandesti la toate inainte, si la nimic dupa!”

Acestea sunt cel mai des auzite cuvinte in decursul primei jumatati a primei zile petrecute in Budapesta. Cerand informatii in diferite situatii, raspuns nu am primit decat prin semne. Ungurii nu prea stiu engleza in general, cel mult mai primeam cate un “sprechen sie deutsch?”. Singurele persoane cu care am reusit sa port o conversatie decenta in limba engleza au fost… alti turisti. Ah, da, si receptionerul de la hostelul unde sunt cazat. Alte impresii, pe parcurs. A csók a tárca!

O pacienta ii spune dentistului sau:
- Doctore, n-o sa ma doara? Mor de frica! Cred ca decat sa-mi scot o masea mai bine fac un copil.
- N-am nimic impotriva. Dar hotarati-va, ca sa stiu cum sa pun scaunul.

Cand Politia sau un prieten te sfatuieste sa nu faci afaceri cu oameni dubiosi, ar fi bine sa asculti si sa bagi la cap. Daca o afacere pare prea buna ca sa fie adevarata, probabil ca si este!

Intamplarea pe care o voi istorisi a avut loc intr-o autogara, in asteptarea microbuzului care oricum nu mai circula. Doi baieti, ce inca isi faceau sperante ca vor ajunge la destinatie, au fost abordati in intunericul serii de doi ochi vorbitori. Nu, nu cei din reclama de la Coca-Cola Zero, ci unii cu o cautatura hoteasca de lup. In rest, personajul se confunda cu noaptea. Sa spunem doar ca presedintele Americii ar fi invidios pe bronzul individului, pe care il vom numi in continuare Romi. Aveti mai jos o varianta apropiata de adevar a dialogului purtat:

Romi: “Telefoane, baietii?”
Unu’: “Nu, mersi…”, si se indeparteaza putin.
Romi: “Hai, manca-ti-as, ca am un N95. E eftin, eftin!”, si scoate din buzunar o husa ce ascundea un Nokia N95 veritabil, de 8 Gb.
Altu’: “Cat il dai?”, intreaba pustiul, aparent interesat. Mare greseala!
Romi: “Doua juma’, sa moara mama!”, si tot flutura telefonul.
Altu’: “Eh, n-am atatia bani…”, o tactica de negociere foarte inspirata.
Romi: “Hai ca ti-l dau cu unu’, ca doar ce l-am sutit si am nevoie sa scap de el rapid.”, si afaceristu’ zambeste malefic.

Altu’ sta pe ganduri, se mai uita la telefon si scoate 100 de lei. Intunecatul ia banii cu aceeasi mana in care tinea si telefonul, le baga pe amandoua in buzunar si apoi scoate iarasi husa. O inmaneaza proaspatului proprietar, ii spune sa mai astepte putin pana il scoate la aer, sa nu fie pagubitul prin zona si a disparut ca o umbra la umbra. Unu’, care a stat deoparte si a admirat desfasurarea actiunii, ii cere husa si bate usor in ea. Suna a gol, ca o cutie. Altu’, increzator in achizitia facuta, isi cere obiectul ca sa ii dovedeasca Unului ca nu are dreptate.

Scoate jucaria din teaca si i-a demonstrat Unului ca s-a inselat. Nu era o cutie, era un sapun. Scump, dom’le, foarte scump! Sapunul minune: te curata de bani!

De fiecare data cand zappez (nb: schimb canalele la tv ca un disperat, in speranta ca voi gasi ceva inteligent si/sau amuzant), la un moment dat ajung si la TarafTV. Si involuntar ma opresc, imi ingheata degetul deasupra butonului. Vreau sa apas mai departe, dar nu pot. Se da o lupta interna intre integritatea mea morala si curiozitatea nativa. Si de cele mai multe ori, curiozitatea castiga.

Astfel, urmarind cu maxim interes mesajele “kool”, cu muzica unor copii de aur, tinichea si minune pe fundal, am ajuns la concluzia ca angajatii TarafMedia sunt la fel precum cei carora li se adreseaza postul TarafTV: inculti!

Poza nr. 1: “Asuculta acum la TarafTV [...]“. Nimeni nu verifica ineptiile scrise, iar telespectatorii obisnuiti cu siguranta nu isi dau seama de greseala. Oricum, in acest caz, este una pardonabila.
Poza nr. 2: “Poti urmarii pe www. [...]“. Asta, in schimb, e impardonabila. Forma de infinitiv, caci aceasta trebuie folosita in contextul de fata, este “a urmari“, cum se gaseste in dictionar. Pentru ca li s-a reprosat in scoala generala ca tot mancau “i”-uri din coada anumitor cuvinte, “redactorii” (tarafistilor, ghiciti de ce am scris cu doi “i”!) au ramas cu sechele si acum adauga peste tot, sa nu insinueze cineva ca ar fi fomisti. Am intalnit aceasta problema la multi dintre cetateni, inclusiv colegi, profesori, bloggeri.

Sfat: atunci cand nu sunteti siguri cum se scrie un cuvant, cum se conjuga un verb sau chiar de va bazati pe cunostintele acumulate in timpul somnului din ultima banca, randul de la mijloc, consultati DOOM! Nu, nu jocul! Dictionarul ortografic, ortoepic si morfologic al limbii romane, incultilor!

Si acum, cu totii, in cor: “Nonvaloarea mea, nonvaloarea mea…”!